Căruţa educaţiei
În celebra sa carte Out of Africa, Karen Blixen povestește la un moment dat despre un incident întîmplat în apropierea fermei din Kenya unde scriitoarea daneză și-a petrecut mare parte din viața adultă. În vreme ce un indigen mergea cu căruța, un copil s-a strecurat în fugă, încercînd să se cațere prin spatele vehiculului. A alunecat și a nimerit sub roată, iar căruțașul era amărît că urmau să înceapă negocierile pentru despăgubirea pe care avea să o plătească familiei copilului decedat. Supărarea căruțașului i-a fost lui Karen de înțeles, nu însă și resemnarea cu care acesta părea să-și accepte fără să crîcnească vinovăția. Încercările ei de a-i spune că nu are nici o vină, atîta vreme cît nici măcar nu îl văzuse pe copilul care încercase să se furișeze în căruță, s-au dovedit zadarnice. Omul clătina îndărătnic din cap: „E căruța mea. Eu o mînam. Trebuie acum să plătesc“. Iar lui Karen i se revelează, brusc și surprinzător, faptul că ideea de responsabilitate, pentru definirea căreia lumea occidentală a cheltuit și cheltuiește energii fabuloase, e departe de a fi universal acceptată.
Vă mai amintiți, probabil, de tragedia lui Ionuț, copilul ucis de cîini lîngă un teren de joacă din București. Am fost atunci, în febra emoțională a momentului, martorii unei avalanșe de acuze, clamînd, toate, responsabilitatea celor care, direct sau indirect, au făcut posibil să se petreacă acel groaznic accident: bunica băiețelului, fiindcă nu l-ar fi supravegheat cu atenție, administrația locului de joacă, fiindcă nu a detectat pericolul la care erau expuși copiii, proprietarii terenului viran, fiindcă ar fi adăpostit nejustificat maidanezi fără să se asigure ca cineva să nu nimerească din întîmplare în mijlocul lor, Primăria de sector și cea a Capitalei, fiindcă ar fi sifonat fraudulos și ineficient banii destinați rezolvării chestiunii cîinilor fără stăpîn, proprietarii de cîini, fiindcă îi abandonează sau îi înstrăinează pe filiere dubioase, asociațiile de protecție a animalelor, fiindcă ar bloca eliminarea primejdiei pentru a-și atrage foloase materiale necuvenite…
Am avut parte recent de controverse fierbinți despre măsurile luate de autoritățile norvegiene împotriva unei familii de origine română pentru felul în care aceasta își creștea copiii – un alt caz de „război al responsabilităților“. Felul în care sînt partajate diversele responsabilități diferă de la o cultură la alta, de la o țară la alta. Esențial e ca această partajare, ce și cît revine fiecăruia, să fie resimțită ca rațională și justă. În această privință, mentalul românesc pare să se apropie adesea de cel descris de Karen Blixen: important e a cui e căruța și cine o mînă. N-aș vrea să mă lansez în speculații cum că ispita facilă a țapului ispășitor ar fi vreo caracteristică „orientală“ a culturii noastre. N-am nici pregătire, nici apetit pentru așa ceva.
Remarc doar, în treacăt, că și în educație capcanele responsabilității ies la noi tot mai ascuțit la vedere. Apar tot mai des situații din care se vede că, atunci cînd au fost proiectate „regulile jocului“, rolurile celor implicați, ce și cît îi revine fiecăruia ca responsabilitate, au fost gîndite pripit și, adesea, descumpănit.
Acum cîțiva ani, am fost martor unei dispute bizare de etică academică. Un cadru didactic a coordonat o lucrare de licență a unui student. Lucrarea a fost notată cu nota maximă. Ulterior a fost chiar tipărită. Cu doi autori pe copertă: deopotrivă fostul student, cît și fostul coordonator. Acesta s-a disculpat susținînd că studentul de odinioară a fost de acord cu publicarea textului în coautorat ca recunoaștere a faptului că îndrumarea foarte atentă din partea cadrului didactic a avut, practic, caracterul unei colaborări la redactarea lucrării. Să înțeleg de aici că și coordonatorului i se cuvenea o (nouă) diplomă de licență?
Cunosc îndrumători de doctorat care ajung să-și arunce o privire pe textul tezei pe care o păstoresc abia înainte de susținere, pentru a scrie referatul final. Tot așa știu îndrumători care împing acribia și conștiinciozitatea pînă la a discuta cuvînt cu cuvînt și literă cu literă lucrările doctoranzilor, propunînd nesfîrșite îmbunătățiri, încît în cele din urmă nu se mai știe cine cît a contribuit la finalizarea tezei. Unde ar trebui să se situeze corect o atare relație, care să includă deopotrivă și mentoratul, și munca individuală certificată prin titlul de doctor, nu găsești scris nicăieri. Sau, poate, n-am căutat eu destul.
Găsești, în schimb, o foarte strictă partajare a responsabilității cînd e vorba de fraudă. Citez din lege: „Îndrumătorii lucrărilor de licență, de diplomă, de disertație și de doctorat răspund în solidar cu autorii acestora de asigurarea originalității conținutului acestora“.
Mînă, birjar! Căruța educației e doldora de răspundere.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
