TÎLC SHOW

Nimeni nu tremură de frică azi în Roma la auzul numelui Kalkriese. El trezește eventual niște aprehensiuni legate de dominația fotbalului germanic, dar nimic mai mult. Acum două mii de ani lucrurile stăteau altfel.

Şi din ce în ce mai multe momente în care lumea constată că „…parcă s-a ajuns la o limită, domnule, nu mai merge nimic, totul pare că se prăbușește în capetele tuturor“.

Am reuşit să dau cu capul într-o grămadă de ziduri şi să am nişte supercucuie. Şi nişte superprieteni care mă lasă să fiu eu însumi fără să se supere cînd mai scap un băi sau un fă. Deci de ce cred că sînt azi aici? Pentru că am eşuat, şi am eşuat, şi am tot eşuat. Şi asta m-a făcut să ajung aici.

În textele jurnalistice care privilegiază registrul familiar-argotic, expresia a băga în şedinţă a devenit un clişeu destul de ambiguu, dar extrem de frecvent.

Cap de listă în „decalogul“ lui Solomon Marcus era „nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar“. O să insist puțin asupra ei, pentru că mi se pare de un alt „calibru“ decît celelalte nouă.

De ce aceste schimbări bruște de greutate și de unde stările emoționale contradictorii, invers proproționale cu „realitatea“ propriei corporalități? „E o poveste complicată“, a admis Marțipan. „Am slăbit impresionant, urmînd ad litteram un regim fără carbohidrați. Inițial, a fost bine.“

Recent, ultimul ministru a propus mărirea numărului de ore în care elevii să stea la școală. Cu alte cuvinte, ar fi un cîștig pentru elevi dacă ar sta mai multe ore la o școală bună, cu profesori interesanți, și o pierdere dacă ar fi nevoiți să stea mai multe ore într-o școală proastă, unde se plictisesc.

Fotograful știe cum să cadă lumina ca să se vadă exact ce trebuie să se vadă din ștampila elenistică de pe o toartă de amforă, așezată în poziția corectă pe piciorușe de plastilină care să nu se vadă. Eu doar cred că știu, dar de fapt nu știu.

Nemulțumirea tatălui venea din faptul că fiul era „bleg“, nu învăța nimic din „școala vieții“, adică „nimic din regulile care te fac să răzbești în viață, pentru că gargara de la școală n‑a­re nici o putere în fața realității. Ce s-a ales de cei mai buni, de geniile claselor în care am învățat noi? De cele mai multe ori, nimic.

Primesc o cheie mare legată de o jumătate de kil de bronz. Mă bucur – nu de alta, dar sală de sport nu au. Nici liftul nu merge şi stau la etajul 7. Oameni buni – probabil au văzut că sînt pasionat de work-out. Primesc şi două cutii: una lunguiaţă şi una rotundă, ambele dintr-un carton urît pe care scrie ceva în rusă.

Oferea soluții abracadabrante și urla tarzanian, îndemnînd la revoluție. Îi țintuia, amenințător, cu degetul, pe chelnerii înfricoșați, numindu‑i „agenți sub acoperire“ și „exponenți ai Imperiului Groazei“.

Termenul ghilimele, un împrumut nu foarte vechi din franceză, ilustrează foarte bine oscilaţiile şi ezitările de care au dat dovadă vorbitorii şi „normatorii“ limbii române în adaptarea unor terminologii moderne.

Cînd, în campania electorală din 2000, Marian Munteanu a apărut la braţ cu Virgil Măgureanu, cu un partid şi cu un program naţionalist, ce să mai crezi…

Că arheologii se și înșală nu e nici o îndoială, dar cît de mult? Ridicol de mult sau un pic, cît să avem ce dezbate?

„Datoria globală“ se apropie de noi exact așa cum se apropia Melancholia lui Lars von Trier de Pămînt. Deși vine cu o viteză colosală, deocamdată nu pare cine știe ce, cîtă vreme planeta bizară cu care o să ne ciocnim e doar un punct luminos, o licărire în oceanul de licăriri al cerului.

Sînt „iepure“. În armată, în traducere asta înseamnă că trebuie să alerg ca un căpiat de la un angajat la altul ai armatei – APV-işti (Armată Pe Viaţă) și să le duc tot felul de informații – în cazul în care se hotărăsc „dujmanii“ să ne invadeze.

M-am bucurat că decisesem deja să nu mai candidez la un nou mandat de decan. Cine știe ce idei trăsnite aș mai fi pus în practică la Literele din Iași? Cursuri de sanscrită, farsi ori dalmată. Nici dialectul zulu nu mi-ar fi sunat rău.

Străinii care descoperă limba română observă asimetrii sau neregularităţi pe care vorbitorii nativi nu le bagă de obicei în seamă. Din exterior poate trezi curiozitatea, de pildă, o diferenţă între formulele noastre standard de salut.

Descopăr că la un articol precedent din Dilema veche despre Solomon Marcus un cititor îmi propune să comentez un text al acestuia, „Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama“, publicat în 24 noiembrie pe Contributors.

Ştim bine ce s-a întîmplat cu infrastructura turistică românească după 1989. Nu că înainte ar fi fost cine ştie ce, dar şi puţinul de atunci a ajuns în mare parte în ruină. Staţiunile de pe litoral au trecut parcă printr-un adevărat dezastru, Olimpul fiind exemplul cel mai săritor în ochi.

M-am trezit însă într-o necropolă de înhumație. Asta era acum exact zece ani, și pînă atunci întîmplarea face că, în materie de oase umane, nu aveam experiență decît cu morminte de incinerație.

Nu o dată, din toate direcțiile, la noi se dau lecții zgomotoase despre cum e bine să fii ortodox, despre cum se face chestia asta, de parcă ar fi vorba despre cure de slăbire sau amestecuri pentru zugrăvit. Să dea dracu’ să nu faci cum spune cîte un înțelept de ocazie, cîte un ortodox de-ăsta get-beget!

I-a pus Gogu, doamnei vaci, numele prietenei mele, lucru pe care l-am interpretat ca pe un semn de respect, considerînd faptul că el era convins că ne tragem din India. Eu îi spuneam vacii Sfînta – să îi spunem Maria – pentru a nu folosi numele real.

Învățătoarea noastră nu se omora după „prelegerile“ despre istoria glorioasă a partidului și nici după intonarea imnului de stat la debutul și sfîrșitul orelor. Copiii relatau, nestingheriți, bancuri cu geniul din Carpați, bancuri pe care le auzeau, fără îndoială, în mici conclavuri domestice.

Cum ajunge o onomatopee care imită cîntecul cocoşului să desemneze locuri aflate la înălţime? Răspunsul nu este foarte complicat, dar nici perfect sigur în toate detaliile. Evident, onomatopeea desemnează, prin metonimie, pasărea de curte.

Toată lumea știe ce e un SWOT: Strengths – Weaknesses – Opportunities – Threats. Puncte tari, puncte slabe, oportunități, amenințări.

Cariere întregi sînt întemeiate pe interdisciplinaritate, sau mai exact pe cuvîntul acesta, așa cum pînă de curînd erau întemeiate pe feminism sau postmodernism sau pe critical… ceva. Dacă interdisciplinaritatea tot a ajuns un fel de divinitate, o să încerc să o definesc apofatic și să zic ce cred eu că ea nu este.

Una dintre glumițele care ne fac să ne „simtem“ bine este cea în care spunem că refugiații fug de mîndra noastră țară ca dracu’ de tămîie. Celebra știre cu niște nefericiți care se rătăciseră pe-aici – și-i luase plînsul cînd aflaseră pe unde-au nimerit – a făcut o carieră măreață.

mbrăcată în gheaţă, casa a devenit iglu. Încerc o adaptare asemenea fratelui eschimos. Eu, oftînd după zăduful balcanic, nu mai sînt nicăieri. Urmez sfatul lui N. Steinhardt (preluat de la N.S. Leskov): „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de o bună distracţie în mormînt.“

Televiziunile nu sînt numai biznisuri. Ele fac parte – vrem, nu vrem – dintr-un corp social ceva mai mare, numit presă. Cu privilegii și responsabilități. De aceea, m-am uitat peste un foarte recent raport al Centrului pentru Pluralismul și Libertatea Media (CMPF). Studiul a fost cerut și finanțat de însăși Comisia Europeană.

Erau vremuri în care fotbaliştii palmau ţigara la intrarea pe teren, ceea ce era rău, bine era că această libertate cuprindea şi zona imaginaţiei, a inventivităţii, curajului şi nonconformismului. Da, oamenii fumau, beau şi trăiau. Azi sîntem îndemnaţi să nu mai facem de nici unele.

Au trecut doi ani şi jumătate de la Revoluţie şi sînt îndrăgostit rău, rău de tot. Dar dragostea costă şi trebuie să fac rost de bani, căci altfel nu corespund cererilor de pe piaţă. Vreau să mă duc la mare cu zîna şi am super-stimulente de a fi creativ, mai ales că intimitate nu prea există decît în Oltcit-ul paradit al lui nea Gogu.

Alături de capacitatea „de a concepe de-neconceputul“, despre care scria, admirabil, nu demult, Andrei Pleșu, sîntem înzestrați și cu abilitatea de a prefera, măcar uneori, de-nepreferatul. Ne referim la liberul arbitru ca la un drept inalienabil al individului.

Chiar dacă în limba mai veche sensurile formelor nu se specializaseră, româna actuală oferă mijloace de dezambiguizare şi nuanţare pe care ar fi păcat să le pierdem reintroducînd, prin imitarea aleatorie a unor modele străine, confuzii şi suprapuneri între citat, citare şi citaţie.

Fiecare catedră organiza anual o sesiune de comunicări, cu tematici vădit intersecte. N‑ar fi mai bine, am întrebat eu, să-și reunească eforturile în conferințe comune, cu participare mai largă, cu impact mai mare ș.a.m.d.?

Îl ştiu din vedere de foarte multă vreme, de prin cartier. E un domn cu burtă, chelie şi favoriţi. Pe vremuri umbla îmbrăcat numai în costum, cu mîinile la spate, întotdeauna îngîndurat, cu privirea fixată în pămînt, la doi metri în faţă, preocupat parcă de nişte probleme foarte importante.

În Alsacia, în 2010, făcînd cercetări î­na­in­tea lucrărilor de amenajare rutieră, arheologii au găsit întîmplător o galerie din prima linie a frontului german, care a putut fi pusă în legătură cu documente de arhivă despre adăpostul Kilian, din Carspach (Haut-Rhin).

Cei mai frumoși ghiocei ai acestei primăveri – cele mai inocente ființe, cele mai fragile zîmbete și cele mai hieratice apariții – sînt unii dintre primarii noștri.

Am redescoperit recent stilul în care dealerii de maşini doresc să-şi vîndă produsele şi în care vechi obiceiuri răzbat prin spoiala "infuziei de know-how" în domeniu....

„În 1985, pe cînd eram elev de liceu, în localitatea noastră a venit primar un medic veterinar dintr-o comună învecinată, Esteban Fudulie pe numele lui singular. Numele avea o istorie, aidoma și personajul.“

Expre este diferenţiat stilistic de echivalentele sale; pentru sensul „special, intenţionat, deliberat, anume, dinadins“ registrul colocvial poate recurge la forma adverbială expre, în vreme ce limbajul standard preferă construcţia cu adjectiv: în mod expres.

Primesc pe e-mail, prin bunăvoința profesorului Radu Gologan, un text în engleză de Solomon Marcus: Life and Death – Here and Beyond. Textul începe prin a spune că moartea, reprezentată ca o ruptură între ceva și nimic, devine incomprehensibilă. Nu avem capacitatea de a ne imagina nimicul, spune acesta.

Iohannis pare genul de om care nu-şi schimbă obiceiurile în funcţie de împrejurări. Cînd e ora prînzului e ora prînzului, cînd e vremea concediului e vremea concediului, cînd e de făcut politică se face politică. Iar noi am vrea ca preşedintele să fie în permanenţă la dispoziţia noastră şi să ne satisfacă dorinţele cît mai urgent.

Casa omului a fost rasă de pe suprafața pămîntului. A rămas pragul tocit și piesa în care pivota ușa. Că a fost o casă înstărită îți dai seama din faptul că pragul e frumos degroșat în așa fel încît să rămînă în el un alt mic prag, de jumătate de centimetru, ca să nu tragă pe sub ușă.

Cadrul: Plaza Mayor din Madrid, vreme frumoasă, terase deschise, bere, un grup de suporteri olandezi ai echipei de fotbal PSV Eindhoven, niște femei care cerșesc, doi studenți la Facultatea de Jurnalism a UAM (Universitatea Autonomă de la Madrid) și a ziarului El País, localnici, turiști, lume.

Obişnuită să funcţioneze după u­re­che, lumea a contorsionat vorbele lui Moore, ajungînd să propage, pînă pe bu­zele Serenei, ideea că tipul le-a cerut doam­nelor cu fustiţă să le mulţumească în genunchi domnilor cu rachetă. Să ne calmăm. Fiecare cu problemele lui. Cea a lui Moore a fost rezolvată pozitiv. Rămîn celelalte.

Adulţi cu mulţi copii şi copii cu alţi copii. Cel care mă înjură e rom. Am adus cîteva perechi de cizme de cauciuc unor alţi puşti care trăiesc în condiţii grozav de proaste, într-o colibă pe care am vizitat-o cu o zi în urmă. Pare ilogic.

Într-una dintre cărțile mele favorite, Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial, Jaroslav Hašek povestește, prin intermediul inubliabilului său protagonist, despre un țucălar care-i era atît de devotat stăpînului-comandant, încît își nega propriul eu.

În secolul al XIX-lea compătimirea putea să preia sensurile pozitive ale simpatiei, mai ales în contexte amoroase. În vremea noastră, mai ales în contexte diplomatice, simpatia apare cu sensurile şi în contextele negative ale compătimirii. Distanţa nu e foarte mare, dar poate deveni în unele cazuri esenţială.

Trăim în plin asalt al recomandărilor despre ce e bine şi ce e rău să mîncăm. Fenomenul a început să se manifeste la puţin timp după căderea comunismului.  În jurul nostru, în ultimii 26 de ani, alimentele s-au schimbat, gusturile sînt altele, ritmul vieţii şi nevoile noastre sînt diferite.