Deus absconditus

Un fost coleg de facultate – astăzi profesor de engleză într-un tîrgușor din sudul Moldovei – a (re)venit deunăzi la Universitate pentru niște cursuri de „perfecționare“. Inevitabil, m-a căutat. Era cumplit de amărît. M-am gîndit că „reșcolarizarea“ respectivă l-a deprimat. „Nu e asta“, a explicat el abătut. „Sînt terifiat de apropierea alegerilor locale. Am sentimentul că, în orășelul meu, unde am crescut, iar apoi m-am întors să predau, istoria a înțepenit. Voi, ăștia din orașele mari, nu puteți înțelege drama provinciei. În spațiul vostru, lucrurile au evoluat, simțiți cumva că aparțineți Europei. România profundă însă a fost uitată în Evul Mediu! Dumnezeu pare să fi fugit de acolo, tulburat de cel mai mic semn de viață a lumii arhaice. E, cu adevărat, deus absconditus, un Dumnezeu tăcut și greu inteligibil. Dacă m-ai întreba pe mine cine este El, ți-aș răspunde, fără ezitări, că e Dumnezeul bețivilor din folclorul nostru milenar. Acum, la deplina maturitate, urmărindu-i atent acțiunile, am convingerea că l-am deconspirat, intuindu-i identitatea genuină: da, da, vorbim despre mitologicul Dumnezeu al bețivilor…“

Năucit de asocierile bizare ale interlocutorului meu, am luat pesemne o mină neîncrezătoare, așa cît colegul și-a recalibrat discursul: „Haide să-ți explic la ce mă refer! În 1985, pe cînd eram elev de liceu, în localitatea noastră a venit primar un medic veterinar dintr-o comună învecinată, Esteban Fudulie pe numele lui singular. Numele avea o istorie, aidoma și personajul. Tovarășul provenea dintr-o familie de țărani moldoveni de cîmpie. Tu ești tîrgoveț get-beget, n-ai cum să cunoști specificitatea acestei tagme. Destul să-ți spun că dumnealor beau vin în loc de apă din tată în fiu, habar n au de acqua chiara, nici măcar, mă scuzi, la nivel de igienă personală. Pruncii lor degustă licoarea magică a viilor încă din fașă. Mamele le storc o cîrpă îmbibată în alcool pe buze ori de cîte ori vînjoșii bebeluși încep să scîncească. Astfel, sugarii adorm instantaneu, iar femeile își pot continua extazul bahic. La masă, vinul e băut direct din găleată de către convivi, sticlele, ulcelele și cănile constituind accesorii obsolete printre peizanii în cauză. S-ar putea observa, avînd în vedere descendența lui lipsită de complicații istorice și geografice, că amintitul Esteban deținea o genă așa-zicînd unică, anesteziată de secole întregi. Se afla într-o stare de ebrietate milenară, dacă-mi sînt permise unele mici digresiuni stilistice. Taică-său, atunci cînd a comunicat numele nou-născutului la Sfatul Popular din sat, în tremuriciul euforic ce-l caracteriza, a oferit funcționarului apelativul cîinelui din curte – Esteban – și nu prenumele stabilit în consiliul de familie: Iepurică.

Nu te mira că un țăran din sudul Moldovei avea un cățel cu numele Esteban! Există o motivație. Se pare că patrupedul suferise, la naștere, de o formă de febră canină, jigodie – mai pe românește, și un veterinar luminat, de după Război, mare iubitor de bolero, trecător prin sat, l-a vindecat, spunîndu-i, după numele unui cîntăreț preferat, Esteban. Și marca Esteban a rămas lipită de fruntea bietului îmblănit. În fond, episodul veterinar a fost de bun augur. Pe lîngă faptul că Fudulie a scăpat de prenumele Iepurică, odată ajuns la adolescență (lipsit fiind de perspective locale în comunism), a plecat, la studii, la oraș cu bursă de stat. Ce să vezi? Pornise să se înscrie la Politehnică, dar, bînd bine cu o seară înainte, nimeri la Medicină Veterinară. Trecu examenul de admitere cu brio, nu atît datorită experienței în zona bestiarului rural, cît vinului ingerat la micul dejun, vin care-l făcu extrem de locvace la examenul (eliminatoriu) oral. Viața sa ulterioară a devenit un lung șir de beții norocoase. Un șef PCR s-a îmbătat teribil, la o vizită pe teren, în cătunul unde Fudulie fusese repartizat, și, trezindu-se a doua zi, în pat, alături de Esteban, înspăimîntat de repercusiuni, l-a luat cu el pe veterinar în conducerea centrală pe ramură. Ce să mai adaug? În eternă dinamică alcoolică, a greșit, la un moment dat, biroul de la CC al PCR (unde a mers trimis de șefii zonali pentru o aprobare agricolă) și a intrat la un ștab delabrat, care – îngrozit de căutătura patologică a ochilor săi apoși – l-a bănuit strigoi și imediat a demarat procesul de învestire a lui ca primar în amărîtul meu tîrg.

La Revoluție, a fost descoperit, ferfenițit tot, după o nouă beție strașnică, în Primărie și, în nebunia generală, invadatorii l-au declarat revoluționar. Împreună cu certificatul de rigoare, a primit și conducerea FSN, iar, ulterior, fotoliul de primar. L-au recuperat și cei de la CDR, deoarece, beat fiind la o întrunire electorală, a vărsat convulsiv pe un afiș cu imaginea lui Iliescu, trecînd așa drept disident în partid. În 2000, la o chermeză, l-au iertat totuși pesediștii și a redevenit primar cu majoritate de voturi. Mai tîrziu, pedeliștii l-au recuperat, părîndu-li-se că ar semăna cu șefu’. Ei bine, azi, la șaptezeci de ani, este tot primar!“ „Bine“, am replicat, „înțeleg, ne aflăm în fața unei veritabile comedii a erorilor, însă ce te determină să crezi că ipochimenul va cîștiga din nou Primăria, mai ales că acum are și o vîrstă?“ „Nu el, nu el!“, a strigat colegul meu plin de disperare. „Fiu-său, Cucoș Fudulie (da, așa îl cheamă: veterinarului i-a plăcut cel mai mult să trateze găini în scurta lui carieră medicală!). Pe fond de beție generală la partid, Cucoș a ajuns cap de listă… Deus absconditus este Dumnezeul bețivilor, bătrîne, ascultă-mă pe mine!“

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.