Puncte-puncte
Acum niște ani am încercat să‑mi conving colegii de la două departamente – se numeau „catedre“ la vremea aceea – strîns înrudite că o unificare a acestora – îi zice „fuziune“ acum – ar fi binevenită pentru toți. Las la o parte faptul că disciplinele pe care le reprezentau și le practicau erau altoite, fără doar și poate, pe același trunchi; sau că la mai toate universitățile de pe mapamond o atare separare structurală nu se mai practica de mult. Eram convins că, împreună, vor putea să-și întărească și naturala colaborare, și rezultatele și, de ce nu, forța în raport cu alte departamente. I-am rugat deci să ne întîlnim cu toții, cu mic, cu mare, și să răsucim chestiunea pe toate fețele.
Propunerea mea a picat cu brio. Am descoperit că la orice argument – le cîntărisem atent – se poate găsi un contraargument, c-așa-i gîndirea dialectică. Iar de undeva de sus părea să pogoare asupra noastră versul poetului: „Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…“ Degeaba încercasem să joc rolul solului de pace cu năframa-n vîrf de băț. Se vedea clar că eu eram turcul.
Mi-a rămas în minte, din acest episod, următorul schimb de replici. Fiecare catedră organiza anual o sesiune de comunicări, cu tematici vădit intersecte. N‑ar fi mai bine, am întrebat eu, să-și reunească eforturile în conferințe comune, cu participare mai largă, cu impact mai mare ș.a.m.d.? La care o asistentă la început de drum m-a privit nedumerită și mi-a zis: „Dar de ce? Așa obținem mai multe puncte…“
Mă ciondănesc deseori pe tema asta cu o veche colegă și prietenă. Ea, e drept, e lingvistă – predă și cercetează într-un domeniu cu calapoade de rigoare științifică mult mai exacte decît boemia intelectuală a noastră, a „literaților“, critici, istorici, teoreticieni literari sau comparatiști. Ne ciondănim nu fiindcă am avea chef de așa ceva, ci pentru că apar mereu noi situații în care numărătoarea punctelor – un fel de „ce ai făcut în ultimii douăzeci de ani“ al lumii academice – iscă inevitabile controverse. Ea susține că e mai degrabă bine să ne străduim să punem ce și cît a făcut fiecare în ecuații măsurabile, pentru că în felul ăsta se mai pune stavilă atît de impetuoasei promovări de sine care-i caracterizează pe umaniști (și nu numai). Îi dau dreptate. Eu susțin că în felul ăsta ajungem să formăm, între mai tinerii noștri colegi, sîrguincioși colecționari de puncte, mutînd PR-ul personal tradițional din zona bîrfei și a colportajului în establishment-ul modern al pisălogelii editurilor și redacțiilor și al citărilor arvunite. Ea îmi dă dreptate. E clar că n-o să ajungem niciodată să cădem de acord.
Există însă și o variantă antipatică a disputei, atunci cînd ea urcă – sau coboară? – în spațiul public. Dacă apuci să îți exprimi, în acest ambient atît de primitor și de contondent, vreun dubiu referitor la cum a ajuns să se aplice în comunitatea academică principiul „publish or perish“, concluzia automată e că trebuie să ai vreun schelet prin dulap, vreo hibă inavuabilă prin CV, vreo lenevie sau vreo incompetență de apărat.
În studiile literare am avut înaintea noastră generația unor Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Paul Cornea, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Mircea Martin ș.a. – ca să mă refer doar la cei afiliați, mai devreme sau mai tîrziu, Literelor bucureștene. Oameni care s-au format și au scris într-o vreme în care nici n‑avea cum să le dea prin minte că va veni cîndva cineva să le/ne numere împlinirile, punct cu punct. Generația mea, destul de îndepărtată în timp – c-așa a fost să fie! – de cea precedentă, s-a format în același climat în care pasiune, pricepere și prestigiu erau cuvintele-cheie. Însă mare parte dintre noi am fost nevoiți să urcăm panta carierei academice potrivit noilor reguli, să promovăm „pe puncte“. Cei mai mulți dintre noi, cred, n-am reușit să ne adaptăm, chiar dacă am făcut față cerințelor. În orice caz, trasarea sarcinilor de plan și competiția cuantificabilă n-au prea reușit să ne stimuleze. Au reușit, mai degrabă, să facă să pălească reperele pasiunii, priceperii și prestigiului, după care ne obișnuiserăm să ne orientăm viețile intelectuale. Numerologia n-a fost un substitut credibil.
Generațiile mai tinere, în schimb, au preluat din mers noua ordine academică. Mă îndoiesc că ea va avea efectul scontat. Cert este însă că acest lucru a îngreunat comunicarea cu noi, cu actualii „mentori“ trecuți subit din categoria „tinere speranțe“ în cea de „patriarhi“. Noi, cei care căutăm încă, dintr-un soi de reflex atavic, să descoperim și să sprijinim la mai tinerii noștri confrați pasiunea și priceperea ce ar putea, eventual, să deschidă poarta prestigiului.
Povestea e una cu final deschis. De fiecare dată cînd ne întîlnim – mult mai rar decît mi-aș dori –, fratele meu, matematician, nu uită să vitupereze împotriva noului mod de a „calcula“ valoarea fiecăruia, atunci cînd e vorba de concursuri, de grant-uri, toate cele. Iar ei, matematicienii, chiar au o bursă a valorilor pe care n-o poți manipula cu una, cu două. Cît despre scheletele din dulap… Puncte-puncte…
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
