Estetica preferinţei
Am mai precizat aici că mă întorc destul de des la o nuvelă a lui Herman Melville, care nu și-a dezvăluit (încă), în totalitate, măcar pentru mine, misterul alegoric și care, într-o vreme, ajunsese – probabil tocmai din acest motiv – să mă obsedeze de-a dreptul. E vorba despre Bartleby, the Scrivener / Bartleby, copistul. Apare acolo unul dintre cele mai stranii personaje din întreaga literatură universală – eroul din titlu, desigur. Fără nici o explicație directă sau indirectă, într-o bună zi, el alege, cum se zice astăzi, să se alieneze social și psihologic. Refuză orice comunicare cu alteritatea, orice gest de (re)integrare în comunitate. Nu mai muncește și, practic, nu mai răspunde la stimulii ființării, încremenind ontologic în biroul unde, pînă atunci, își făcuse veacul de mărunt conțopist. Ulterior, în închisoare („fapta“ lui de respingere a vieții va fi interpretată de tribunal drept „vagabondaj“, iar bietul funcționar se trezește în celebrul penitenciar newyorkez Tombs!), nu mai acceptă nici hrana, sfîrșindu-se într-o tăcere enigmatică, la fel de enigmatică precum scurta sa existență terestră.
„Opțiunea“ benevolă a lui Bartleby pentru acest deznodămînt rezultă din fraza pe care o repetă obsesional, în ultimele sale zile de „interacțiune“ socială, ori de cîte ori cineva încearcă să intre în dialog cu el, oferindu-i o mînă de ajutor ori o ureche la care să-și depene, terapeutic, trista poveste: „I would prefer not to / Aș prefera să nu“. El devine, cum bine s-a spus în critica literară americană, un „om al preferințelor“. Protagonistul melvillian preferă să dispară din dinamica și memoria colectivității. De ce o face, am încercat cumva să răspund în altă parte, nu e aici locul să revin. Mă interesează, momentan, starea preferențială în sine, o latură a naturii umane, aș observa, prea puțin explorată. Alături de capacitatea „de a concepe de-neconceputul“, despre care scria, admirabil, nu demult, Andrei Pleșu, sîntem înzestrați și cu abilitatea de a prefera, măcar uneori, de-nepreferatul. Ne referim la liberul arbitru ca la un drept inalienabil al individului. Totuși, neglijăm faptul că, din unghiul condiției noastre precare și limitate, el nu reprezintă, cu adevărat, o libertate, ci, mai curînd, permisiunea exercitării unei preferințe.
Am descoperit impulsul „preferinței de-nepreferat“, din întîmplare, la o vîrstă foarte fragedă, cu siguranță, preșcolară. Jucam Dacii și romanii („decrețeii“ își amintesc, fără îndoială, planșeta frumos colorată, populată cu diverse piese din plastic și jetoane!) cu prietenul meu cel mai bun, vecin de scară, și el membru entuziast al faimoasei generații șaizecioptiste. Ne aflam în apartamentul părinților lui (situat chiar deasupra noastră) și, pe nesimțite, după o dimineață de „război“ antic, am depășit serios ora prînzului. Într-un tîrziu, mama amicului ne-a chemat pe amîndoi la bucătărie, îmbiindu-ne cu două porții de „pui cu smîntînă“. Nu era mîncarea mea favorită (din cauza asta, ai mei renunțaseră să mai gătească felul în chestiune!) și, în plus, acum, nu știu de ce, mirosul de produs lactat încălzit îmi provoacă, instantaneu, repulsie. Am declinat (sper, politicos) generoasa invitație și m-am dus acasă, unde – ce să vezi? –, pe seară, mă aud (acesta este termenul potrivit pentru iraționalitatea și inexplicabilitatea contextului) miorlăindu-mă la biata maică-mea că aș vrea niște pui cu smîntînă „de la Adrian“, confratele menționat.
Ce-ar fi putut să facă? A urcat la vecini. Și-a folosit pesemne cunoștințele pedagogice, de profesoară de franceză, atenuînd fireasca stinghereală a clipei, și a explicat că băiatul ei dezvoltase, pe parcursul după-amiezii, o compulsie față de porția de mîncare refuzată la dejun. Minunatul copil solicita, iată, la cină, o veritabilă revanșă psihologică. Nu exclud nici că, poate, uimită de subita mea apetență pentru infamul „pui cu smîntînă“, va fi folosit informația drept scut antipenibilitate. Cert rămîne că, în scurtă vreme, a coborît cu o porție mărinimoasă din rîvnitul aliment, porție pe care avea să o „răscumpere“ ulterior cu propriile-i rețete culinare, puse activ la treabă în satisfacerea gusturilor gastronomice ale vecinilor. Ce a urmat, ghiciți, sînt convins, și singuri. Văzînd farfuria plină cu carne de zburătoare domestică și sos alb, în toată splendoarea sa, am preferat să nu mănînc nimic, spre stupoarea generală. Am preferat de-nepreferatul, într-un prim exercițiu existențial, așa-zicînd, al etalării dreptului personal la libertatea de opțiune. Ermetic și complet neplauzibil, aidoma lui Bartleby.
A prefera, fie și în circumstanțe neinteligibile, tangente cu incoerența comportamentală, constituie un act de autonomie personală. Prefer, deci exist pare să fie motivația subliminală a unui asemenea gest. Constat că, în mentalul istoric al umanității, senzația prizonieratului insurmontabil a avut nevoie de compensații simbolice. Iluzia libertății prin alegere a fost una dintre ele. E, de altfel, și cea mai la îndemînă. Sufăr, ca individ, rigorile unui veritabil arsenal al constrîngerii, însă am întotdeauna, în contrapartidă, posibilitatea de a opta pentru forma de limitare pe care o prefer (frecvent, de-„nepreferat“!). De aceea, preferința îmbracă haina lipsei de rezonabilitate. Devine un joc în sine, suficient lui însuși, fascinant prin paradoxurile sale derutante și abstracte. De-nepreferatul rezultat din experiment nu ne mai interesează, atîta timp cît, psihologic judecînd lucrurile, miza reală a acțiunii – libertatea preferinței – a putut fi obținută. Am ales, așadar m-am eliberat. Ciudat, atît în închisoare, cît și în moarte, personajul lui Melville rămîne, conform acestei viziuni, un om al preferințelor și, implicit, un om liber.
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
