TÎLC SHOW

Sursele literare antice vorbesc ocazional și de dinți falși, dar numai cu jumătate de gură. În legile romane zise ale celor „Douăsprezece table“ (mijlocul secolului al V-lea î.Hr.) se prevede că mortul nu poate fi înmormîntat sau ars cu articole din aur, afară de cazul în care e vorba de aur care leagă dinții laolaltă.

Faptul că nu facem ceva direct, imediat – că nu intervenim, că nu cerem socoteală –, ne doare profund pe dinăuntru. Știm că doar acțiunea ne-ar putea repara starea, dar ne șoptim imediat că „n-are nici un sens, aici nu se rezolvă nimic, e degeaba, orice-am face“.

Nu, nu mai e vreme. Dacă vrem să mai avem un fotbal. În rest, de mici afaceri de colţul străzii sîntem sătui şi de certurile lor pe cadavrul acesta în descompunere. Cîte un transfer în Arabia sau China va face fericite cîteva familii de jucători. Atît. Acela nu va mai fi fotbal, ci un fel de ţurcă. Pi.

Vorba unui mare fotbalist care, ulterior, și-a retras cuvintele: „Noi merităm statuie!“ Și, dacă tot veni vorba despre merit, să ne amintim și altă vorbă de la noi, celebră prin profunzimea masochismului: „Ne merităm soarta“.

Înainte de a lua eu cuvîntul în plen, s-a discutat despre ce e de făcut cu puşcăriabilii care au cîştigat alegerile. Cum intervenţiile sînt plătite,  a fost coadă la vorbit. Au fost doi-trei senatori cu bun-simţ care au spus cam ceea ce credeam şi eu: sîntem idioţi că permitem aşa ceva.

Aidoma tipului care ne-a interpelat, atît de nonșalant, pe mine și pe David Lodge, în decorul FILIT-ului ieșean din 2014, „homleșii“ aciuați pe la întîlnirile intelectuale au un grad de educație avansat, pe care nu l-ai bănui, luînd în considerație nefericita lor condiție.

Un caz mai puţin grav, dar care merită să fie semnalat, e cel al termenului substrat (din fr. substrat, lat. substratum), pentru care, pe lîngă sensurile fundamentale – „bază“, „bază materială (…)“ şi „strat peste care s-a aşezat alt strat“ –, Dicţionarul explicativ (DEX) admite o extindere semantică discutabilă: „conţinut“.

Una peste alta, ajungem la aceeași întristătoare realitate, a unor elevi sau studenți ce-și iau conștiincios notițe după perorațiile profesorului, dar nu ar cuteza sfidarea de a pune o întrebare. Exercițiul mirării pare a nu fi într-atît o nevoie înnăscută, așa cum generos credea Solomon Marcus, cît o deprindere dobîndită.

Cassius Clay sau Muhammad Ali, cum vreți să‑i spuneți. The Greatest. Cel mai mare boxer al tuturor timpurilor, așa cum l-a numit președintele George W. Bush și așa cum a fost perceput, de fapt, în întreaga lume. Un simbol al Americii.

Prezența discretă a simbolurilor zodiacului pe fațada catedralei gotice Notre-Dame din Amiens (începutul secolului al XIII-lea) e simptomatică pentru ambiguitatea de lungă durată a relației dintre creștinism și astrologie.

Lecția spune că trebuie să te fofilezi, să te strecori, să ai o viață cît mai lejeră, dar să dai impresia că faci un act de eroism, un sacrificiu, dacă te-ndupleci să faci, la un moment dat, exact ce-ți cere meseria pe care o practici. Chestia e să nu deranjezi, să te faci că muncești, să-ți vezi de interesul tău prin orice mijloace.

Martorii spun că soseau în maşină, coborau, se băteau 15-20 de secunde, se urcau la loc, plecau, se opreau în altă parte, se băteau şi tot aşa. Profesionişti. Şi ceilalţi, într-un fel. Recordmani mondiali la hectolitru de bere.

„După o vreme, am intrat la idei. Țîșnică se îmbrăca tot mai straniu. Și-a lăsat barbă și plete teribil de lungi. Ulterior, le-a asortat, ca să spun așa, la un costum național autentic, pe care și l-a procurat de la cineva din satul natal.“

Evident, apa minerală este fie carbogazoasă, fie plată: formula apă minerală conţine o ambiguitate fundamentală între sensul standard (care include varianta plată) şi specializarea uzului (care o exclude).

E vorba de răsucirea cu 180° a decalogului marcusian: un „antidecalog“ așadar, ipotetic, dar deloc afară din realitate, ludic, dar suficient de serios cît să te pună pe gînduri.

Rezultatele comunismului instaurat în anii 2000 seamănă izbitor cu ale celui instalat în anii ’40-’50. Și, în condițiile astea, mai există indivizi gata să susțină că sistemul a fost aplicat greșit, că idealurile lui au fost întinate de cei care l-au aplicat, că ar trebui să-i mai dăm o șansă…

Într-o turbărie ai fi găsit întregul năvod, în care pietricele bine înfășurate în scoarță funcționau ca greutăți. Pe asemenea situri apar detalii de nemaigăsit acolo unde totul a fost îngropat în țărînă, de la fluiere și alte instrumentele muzicale, la păduchii rămași prinși în pieptenii de os antici.

Sîntem milioane. Multe milioane, care ne plîngem că treaba nu merge, iar justiția nu e credibilă și nu e performantă. Și-i votăm pe indivizii ăștia de ne sar capacele. Știm că ne violează orice urmă de bun-simț. Dar ne spunem că mai bine ne violează unul pe care-l știm, decît un necunoscut.

Muhammad Ali / Cassius Clay, în vanitatea lui nemărginită, număra doar pumnii pe care îi ocolea, nu şi pe aceia pe care îi încasa. Deşi erau mult mai puţini, aceia au contat în boala care pe care a tîrît-o după el, sau mai degrabă care l-a tîrît după ea.

Pe fondul multiplelor crize din sistemul sanitar, am aflat recent (și) despre concedierea intempestivă a unui fost coleg de liceu, Luca Lucușor Lucinschi, din postul de doctor neurolog (șef de secție) al unui important spital regional. Ce se întîmplase oare?

Regula de nefolosire a gradaţiei este şi mai alunecoasă în cazul adjectivelor al căror sens este gradabil, dar care se plasează la o extremitate a scalei (excepţional), sau, prin etimologie, într-o zonă anume a comparaţiei (superior, inferior etc.).

În polemicile derulate pe tema orelor de religie, am auzit adeseori pledoaria potrivit căreia principalul lor rost ar fi educația morală. Dacă ar fi să îl credem pe cuvînt, ar trebui să conchidem că cine nu e credincios sau nu a avut parte de o educație religioasă este, ipso facto, o ființă imorală – în cel mai bun caz, amorală.

Nu știu dacă întrebarea cum au fost prinse picioarele lui Isus pe cruce e din aceeași categorie cu întrebarea cîți îngeri pot dansa pe un vîrf de ac. Majoritatea scenelor de răstignire din arta paleocreștină nu arată picioarele prinse cu nici un fel de piroane, iar poziția acestora are oarece variație.

Unul dintre noi căra o găleată cu lipici, iar noi, ceilalți, aveam în mîini pensule și afișe făcute sul. Muiam pensulele în găleată, dădeam pe locul cu pricina și apoi întindeam afișul cu figura aceea mare și strălucitoare, cu chelie și mustață, avînd grijă să nu fie strîmb și să nu facă cute.

Orice  fel de tupeu, dar mai ales cel noroios din cale-afară, ăla mic, de zi cu zi, tupeul care filtrează lumina soarelui devine un soi de nevoie. Dacă e combinat și cu un pic de șulfărie, de analfabetim și de kitsch cosmic, e chiar o combinație care se poate bea lejer, îndulcită sau nu, chiar de cîteva ori, de-a lungul unei zile.

Pentru memorie, „amicalele glorioase“ au fost 1-0 cu Lituania şi 0-0 cu Spania. A venit 1-1 cu Republica Democrată Congo. Şi acum 1-4 cu Ucraina. Ştiu, pînă la urmă a fost 3-4, dar acela e scorul de neuitat. Momentul îngheţului. Gafele legendare. Fotbal la pămînt, fotbal la pămînt!

Pe la 1880-1900, personajele lui Caragiale foloseau intens termenul de politeţe pardon, care intrase în limba română cam de un secol. Se întîmplă adesea ca formulele de politeţe invariabile, nelegate de restul enunţului şi foarte frecvente în conversaţie să treacă uşor dintr-o limbă în alta:.

Vrem să pregătim absolvenți care să știe o sumedenie de lucruri, incapabili însă să afle ceva. Pregătim martori ai lumii contemporane, nu agenți activi ai transformării perpetue a acesteia.

Doi tipi solizi, rași în cap, cu ochelari de soare, tricouri negre și brațele pline de tatuaje. Fără să-și adreseze vreo vorbă, deschid portbagajele și scot – fiecare – cîte o servietă de piele. Le schimbă între ei și, tot tăcuți, se despart.

La Viena mîncasem bine peste tot pe unde fusesem, ba, în unele locuri chiar excelent, și, oricum, nicăieri n-a fost ceva de reproșat. Dar aici... Aici era cu totul altceva. Părea o adevărată capcană, de genul celei întinse de moldoveni Abatelui de Marenne, în Zodia Cancerului.

Orice viitor arheolog ar trebui să treacă, la facultate, prin cîteva seminare despre Erich von Däniken. Din cărțile lui – despre ființe extraterestre care au vizitat și care au civilizat pămîntul în Antichitate – se vede probabil mai bine ca oriunde care sînt mobilurile și retorica pseudoarheologiei.

Cu cîțiva ani în urmă, o campanie publicitară purtată pe valurile înspumate ale unui detergent ne spunea că „murdărirea este bună“. Românește, treaba a funcționat, din prima zi de campanie, pentru că vorbele astea s-au „viralizat“ instantaneu și s-au înfipt în comunicarea cotidiană.

Aşa e cu fotbalul. E vast, de larg consum, ceea ce înseamnă că unele părţi ar putea să nu fie consumate deloc. Dar prezenţa lor asigură un soi de confort inconştient sportivului de canapea. Ştie că sînt acolo, în caz că într-o zi...

Este cea de-a 21‑a adresă oficială primită într-o singură zi de la direcţiile proprii sau ale altor ministere. Toate sînt scrise într-o limbă năucitoare şi, bineînţeles, semnate şi ştampilate de trei ori, în dublu exemplar. Sînt venite cu poşta militară, pentru că e-mail-ul este inventat de nenorociţii ăia de americani capitalişti.

Nu fac parte din categoria snobilor care, mimînd voluptatea neostoită a „culturii înalte“, disprețuiesc – de regulă, zgomotos – televiziunea, caracterizînd-o, plenar, drept trivială și decerebrată. Dacă am ce vedea, îmi place să mă uit la televizor.

Am oroare în faţa diverselor forme de birocraţie încă din copilăria marcată de hidoasele ei înfăţişări date de comunismul dirijat de hoardele de inculţi deveniţi conducători. Am trăit perioada de după ’90 cu speranţa, mai ales la început, că ne vom debarasa de hîrtiile doveditoare a nimic.

Cuvîntul chiaun mi se pare a fi fost destul de prezent în limbajul colocvial al ultimei jumătăţi de secol, chiar dacă dicţionarele noastre generale de uz curent nu-l înregistrează.

Mă întreb dacă cele două nevoi care încheie decalogul propus de Solomon Marcus, cea de cultură și cea de transcendență, fac pereche. Mai precis, mă întreb dacă, pentru propunător, „cultura“, un termen atît de cuprinzător și atît de disputat în vremea din urmă, este înțeleasă tot ca o formă de transcedere.

Un arheolog, director al muzeului roman din Lausanne, L. Flutsch, lansa de curînd o expoziție itinerantă cu obiecte din viața de zi cu zi și interpretările pe care li le-ar putea da un arheolog din anul – spune el – 4002.

Meldonium-ul în sport e o acadea într-un magazin de plăcinte bucovinene. O glumă. Problema e, azi, drumul invers al sportului. Fostul director al laboratorului antidoping de la Soci, dr. Rodcenkov, a făcut o dezvăluire care se perpetuează cu forţa şi groaza unui cutremur fără sfîrşit.

Mama a lucrat toată viaţa în spitale. A avut o viaţă tare grea şi a fost victimă a rasismului de foarte, foarte multe ori. Nu putea să stea locului şi, cînd nu era nimic de făcut, făcea clătite pe care le vindea bolnavilor şi banii îi folosea pentru a cumpăra lucruri pentru spital sau pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau mai nimic.

Am demarat niște inspecții prin țară“, continuă Mărțișor, „mai mare dragul! Tăiam în carne vie! Scriam rapoarte detaliate despre neregulile descoperite și ceream conducătorilor ministerului rezolvări urgente, oferind totodată schița soluțiilor posibile.“

Terminologia sportivă stă la originea multor clişee jurnalistice, dar şi a unor expresii populare, colocviale sau argotice. Formula joc de gleznă, folosită pentru a desemna un exerciţiu de încălzire pentru o activitate sportivă, a intrat probabil în uzul larg prin orele de sport din şcoală, dar şi în legătură cu fotbalul.

Am lucrat cu șefi de nații (și cu concepții) diferite, cel puțin pînă am început să sap regulat în Turcia și m-am lăsat de transhumanță între diferite proiecte. Cred că am de-a­cum o idee destul de clară despre metodele prin care un șef poate distruge, cu discreție, munca unei întregi echipe.

Simplu. Dai un telefon. Dacă ai cui. Faci o vizită. Dacă ai la cine să te duci. Apelezi la rude sau la prieteni. Dacă și ei, la rîndul lor, au cui să-i dea un telefon sau să-i facă o vizită. Cu cît problema e mai presantă, cu atît cresc neliniștea și, apoi, frica.

Maică-mea devenea un vortex care absorbea toată energia disponibilă din casă şi de la vecini pentru a curăţa apartamentul nostru, scara blocului, beciul, spaţiul verde din faţa blocului şi orice altceva care părea că nu corespundea standardelor de curăţenie ale mamei, preoteasa principală a zeului Ajax.

Noțiunea de „candidat manciurian“ intrigă încă multă lume din spațiul anglofon, unde a fost introdusă de scriitorul Richard Condon, prin intermediul celebrului său roman, The Manchurian Candidate, și consacrată ulterior în ecranizările succesive ale poveștii, aparținînd „laboratoarelor“ infatigabile de la Hollywood.

Devalorizarea actuală a adjectivului subtil este evidentă; chiar subtilitatea a devenit, în contexte cît se poate de popular-colocviale, un simplu sinonim pentru aluzie, pentru expresia indirectă: „tot băga subtilităţi să-i dau bani“.

Cred că putem satisface o atare nevoie „împrospătîndu-ne“ în permanență pe noi înșine, ca profesori. Aici auspiciile nu ne sînt favorabile. Munca didactică e vîrîtă sub tăvălugul presiunilor birocratice. La fel și cea de cercetare, care, în învățămîntul superior, e sursa cea mai importantă a revigorării minților noastre.

În magazinele vieneze se găsesc şi pantofi cu jumătăţi de număr. La noi nu mai există aşa ceva de pe vremea lui Ceauşescu. Nu că în comunism ar fi fost ­vreun fel de rai al încălţărilor (ba dimpotrivă), dar măcar conceptul de jumătate de număr exista. De ce l-am pierdut?