Extratereştri şi alte chiţibuşuri
Orice viitor arheolog ar trebui să treacă, la facultate, prin cîteva seminare despre Erich von Däniken. Din cărțile lui – despre ființe extraterestre care au vizitat și care au civilizat pămîntul în Antichitate – se vede probabil mai bine ca oriunde care sînt mobilurile și retorica pseudoarheologiei.
Iată un exemplu de asemenea arheologie fantastică. Ca introducere, să spun că regele mayaș Pakal din Palenque (sec. VII) a fost înmormîntat – acoperit cu cinabru și cu un strat de mortar pe față, peste care a fost lipită o mască-mozaic din jad – într-un sarcofag din Templul Inscripțiilor. Iar acum dăm de belea: deasupra a fost așezată o lespede de cinci tone, decorată cu o scenă de un baroc spectaculos de complicat. În ea, von Däniken vede un pilot lăsat pe spate în nava sa spațială, cu piciorul pe pedală, manete în mîini, nasul într-un aparat de respirat, iar jos, jetul motorului de propulsie. Publicul larg, confruntat deodată cu această imagine exotică și descrierea înflăcărată a ufologului nostru, nu se poate împiedica să nu cadă pentru o secundă pe gînduri. Pînă se risipește acea secundă, autorul a și trecut la exemplul următor, cu craniul alungit al lui Akhenaton sau mai știu eu ce. Un arheolog care cunoaște lumea mayașă, inclusiv arta și textele ei, îl va vedea însă în acest relief „doar“ pe regele Pakal în poziția fetală a (re)nașterii, ridicîndu-se din fălcile deschise ale șarpelui morții („nava“), pe fundalul Arborelui Lumii, copacul ceiba, cu scoarța acoperită de țepi („pedale“ + „manete“), cu nasul străpuns de un os („tub de oxigen“) menit să simbolizeze o sămînță a vieții, la fel ca și carapacea de țestoasă de pe pieptul lui, din care Pakal renaște ca zeul porumbului. Flăcările rachetei sînt de fapt barba șarpelui, frecventă – că ne place sau nu – în iconografia mayașă.
Loc pentru aceste argumente nu mai este la von Däniken. Pentru că strategia arheologiei fantastice este de a lansa în succesiune rapidă nenumărate mici studii de caz a căror falsitate nu poate fi dovedită pe loc, în două vorbe, și care nu sînt niciodată dezbătute în detaliu, dar care vor să lase la sfîrșit impresia că ar exista totuși o masă critică de dovezi care îi sprijină teoria. Tipice sînt și comparațiile grosolane între artefacte sau obiceiuri din civilizații diferite, ca și invocarea unor surse neverificabile (cărți care nu se pot consulta, obiecte la care nu există acces, savanți pe care nu știi de unde să-i iei). Închizi cartea impresionat de truda omului și, politicos, îți vine să admiți că n-o avea dreptate chiar în tot ce zice, dar ceva-ceva „este!“. Dar nu este. Dincolo de aiureala faptică din textele de acest fel, încă două lucruri sînt descalificante. Primul este că arheologia fantastică este de obicei făcută cu intenția de a înșela. Nu se poate, statistic, ca în cercetarea ta săvîrșită cu bună-credință să dai numai peste fapte eronate, sau fapte corecte cu interpretări eronate. E clar că ai selectat sau ai contrafăcut faptele care te aranjează. Al doilea lucru este că de obicei ea mizează pe niște sensibilități dubioase ale cititorului, dacă nu pe un naționalism stihial, atunci măcar pe o poftă de a fi băgat în sperieți.
De ce, așadar, un asemenea seminar despre pseudoarheologie? Ofensiva furibundă a acesteia este unul dintre simptomele timpului crepuscular pe care îl trăim, în care naționalismele sînt reinstrumentate în cheie globalizantă, iar fiorul apocaliptic real (catastrofe de mediu, terorism etc.) e, vrînd-nevrînd, „comoditizat“ de presă. E musai pentru un arheolog serios să înțeleagă cum funcționează pseudoarheologia, pentru că se va lovi de ea din plin. Studiul ei te face, de pildă, să înțelegi, prin contrast, care sînt mecanismele de raționament și de explicație acceptabile științific. Îți amintește, nu-i vorbă, și că erorile arheologiei fantastice se regăsesc uneori, la alte niveluri, desigur, și în eșaloanele academice: explicații grevate de retorică, argumente construite fără a anticipa și a discuta posibilele obiecții etc. De remarcat că arheologia academică și cea alternativă nu sînt în competiție pentru adevărul științific, pentru simplul motiv că pseudoarheologia se plasează singură în afara științei. Știința este un set de convenții despre ce constituie o explicație. Pasionații de extratereștri preferă alte convenții. O fac, desigur, doar atunci cînd vorbesc despre scenariile lor; cînd călătoresc, ei nu iau avionul alternativ, iar cînd merg la doctor, nu fac radiografii alternative. Mulți arheologi au trecut prin experiența frustrantă, chiar și la televizor, de a încerca să dovedească unor pseudoarheologi că se înșală, că Atlantida nu a existat, iar noi ne tragem și din romani, nu doar din daci. Amatorii ufologi și tracomani nu vor fi niciodată convinși de argumente, iar retorica lor e adesea mai atractivă decît cea uscăcioasă și profesorală a unui arheolog (prea) serios. Din asemenea dialoguri ratate, publicul rămîne invariabil cu impresia că adevărul e probabil undeva pe la mijloc. Teoria fantastică a prezentat zece argumente, teoria științifică a prezentat și ea zece argumente. E 10 la 10...
Arheologia academică și cea fantastică sînt totuși în competiție pentru interesul public. Întrebarea pe care trebuie să și-o pună arheologii este dacă nu au lăsat un gol prea mare între ei și public, care a putut fi umplut de senzaționalism. Nu a fost comunicarea noastră prea seacă? Oare n-au fost acolo prea multe măsurători, un deficit de interpretare, un pic de limbă de lemn? Nu vreau să spun că rezultatele unei săpături trebuie falsificate ca să satisfacă o nevoie socială de groază și distracție. Dar cred că arheologia profesionistă trebuie să întîmpine publicul într-un mod mult mai deschis. Plantînd iarbă, faci, pînă la urmă, mai multe ca să împiedici apariția buruienilor, decît azvîrlind cu pesticide.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
