Un decalog sau mai multe? (VI)
Pun punct comentariilor despre cele zece nevoi pe care, potrivit „decalogului“ lui Solomon Marcus, școala ar trebui să le satisfacă, însă le ignoră sau chiar le inhibă.
Redeschid cea de-a doua întrebare cu care am pornit în această prospecțiune: dacă aș fi solicitat să fac o alegere similară, în ce măsură m-aș fi oprit la aceleași zece nevoi? Nici una dintre propunerile lui Solomon Marcus nu mi s-a părut nejustificată. Cred, totuși, că dacă aș fi fost în situația de a formula propriile opțiuni, aș fi ales un alt punct de pornire.
Educația instituționalizată, una dintre pîrghiile fundamentale ale modernității în lumea occidentală, a centrat inevitabil, de vreo două secole și mai bine încoace, formarea tinerilor pe cîte un proiect societal: managementul forței de muncă, inserția socială, asigurarea resurselor de progres, coeziunea ideologică – acele lucruri menite a da stabilitate, prosperitate și forță competițională națiunilor care gestionau sistemele de învățămînt. Obiectivele educației orientate spre individ, spre formarea acestuia ca adult au fost, treptat, eclipsate. Nu doar în România și nu doar în ultimii ani.
Alexandru Odobescu, unul dintre intelectualii de marcă din perioada de care mă ocup prioritar ca profesor universitar, a lansat încă din tinerețe, în articolul „Viitorul artelor în România“, un proiect donquijotesc. El era convins că cea mai bună soluție de a da consistență creației culturale autohtone, abia intrată în arena modernității, ar fi fost racordarea acesteia la valorile culturii antice. Îndemnul odobescian a rămas, practic, fără ecou. Lumea românească era mult prea grăbită să se descotorosească de handicapurile tardivității, pentru a ține seama de asemenea „fantezii“.
Cu riscul de a mă expune unui anacronism similar, declar că, dacă ar fi să aleg cele mai importante „nevoi“ cărora școala ar trebui să le răspundă, primul lucru care îmi vine în minte este idealul educației în Grecia Antică, preluat apoi și sistematizat de către romani, spre a fi lăsat moștenire unității culturale pe care o intitulă, cu un nume atît de nebulos, „Europa“. În centrul acestui model paidetic se aflau valorile considerate cardinale.
Și pentru mine, trăitor al mileniului III, educația ar trebui să răspundă în primul rînd nevoii de frumos, de bine și de adevăr, nevoi ce definesc în cel mai înalt grad aspirația noastră de a ne trăi viața cu demnitatea pe care ne-o conferă, în principiu, statutul nostru de ființe umane.
Mă refer aici la acel kalos kagathos, asocierea frumuseții cu binele, cu virtutea, principiu tradus de către romani, într-un spirit mai pragmatic, drept binecunoscutul mens sana in corpore sano, sau la reformularea de către Platon a constelației valorice drept sophos kagathos, transferînd frumusețea exterioară, a trupului, către cea lăuntrică, a sufletului, înzestrat cu atributele înțelepciunii, ale accesului la adevăr. Din trinitatea greacă a nevoii de bine, de frumos și de adevăr, educația modernă, dominată de paradigma științelor, a rămas aproape exclusiv cu cea din urmă valoare. Însă chiar și aceasta a ajuns atît de schimonosită în sistemele de învățămînt precare, cum e cel românesc, încît cu greu mai poate fi recunoscută.
Avem azi la îndemînă suficiente repere, în viața noastră cotidiană, ca să putem lesne înțelege că nevoia de adevăr nu e totuna cu nevoia de informație. Mă întreb, de pildă, în ce măsură învățămîntul nostru își propune, într-o formă explicită, să dezvolte la elevi și la studenți, dacă nu pasiunea – ce vorbă mare! – măcar respectul pentru adevăr; în ce măsură își dorește ca, dincolo de potopul de adevăruri de-a gata, livrate spre memorare, să inițieze elevii și studenții în acele mecanisme ale minții destinate căutării și găsirii adevărului, mecanisme cărora le datorăm faptul că lumea noastră cea de toate zilele, cu computerele ei, cu gadget-urile ei tehnologice, cu procedurile ei de ocrotire, de salvare și de prelungire a vieții, cu facilitățile ei cotidiene, este așa cum este. Întrebări retorice. Vrem să pregătim absolvenți care să știe o sumedenie de lucruri, incapabili însă să afle ceva. Pregătim martori ai lumii contemporane, nu agenți activi ai transformării perpetue a acesteia.
Privit din unghiul nevoii de adevăr, învățămîntul nostru seamănă cu un fastuos spectacol, despre care, la ieșire, ți se cere să spui cine au fost actorii, cine a făcut costumele, și altele asemenea. Nimeni nu întreabă despre ce a fost vorba în piesă.
„Adevăr“ nu-i un cuvînt de joacă. Putem, într-adevăr, delega responsabilitatea adevărului, din poziția de spectatori, de consumatori, celor care se ocupă, în principiu, de așa ceva: cercetătorii, oamenii de știință... Noi avem, între timp, să ne ocupăm în continuare cu ce știm mai bine: teme făcute de părinți, referate, lucrări de licență, teze de doctorat descărcate din valiza celor care își cîștigă pîinea cu asemenea excentricități. Noi, învățăceii de azi, profesioniștii de mîine, avem altă misiune: să ducem societatea în care vom trăi pe noi culmi de împlinire și prosperitate. Educația ne ajută să uităm că „adevărul“ poate să privească chiar și propriile noastre vieți, felul în care ni le gîndim, felul în care ni le trăim.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
