Ne întîlnim deseară-n turbărie...
De curînd a fost creat un corpus al gumelor de mestecat descoperite pe situri neolitice din Germania și Scandinavia. Dinții copiilor, uneori cariați, sînt perfect imprimați în ele. Cantitatea de întrebări fără răspuns ridicate de analiza lor te face să uiți de alte probleme din viața ta. De pildă, guma se producea dintr-un fel de catran, obținut prin încălzirea, fără sursă de oxigen și la peste 800˚ C, a scoarței de mesteacăn tocate (în prezența aerului, în loc să obții catranul, doar carbonizezi scoarța). Procedeul era foarte dificil acum 6000 de ani; de ce oare nu se folosea rășină de pin, obținută mult mai simplu și de la o specie mult mai răspîndită?
Dar în articolul de azi nu-mi propun să glosez pe marginea unor asemenea întrebări supreme. Vreau doar să vorbesc pe scurt despre lucruri, mai mici și mai mari, care lipsesc aproape invariabil de pe siturile arheologice obișnuite. E vorba despre orice e făcut din lemn, din piele, din fibre vegetale, așadar lucruri care nu se păstrează decît în deșert, sau sub apă, sau în permafrost. În Europa, sursa principală de asemenea artefacte altminteri „invizibile“ sînt turbăriile. Toate siturile menționate mai sus în legătură cu guma de mestecat sînt asemenea zone mlăștinoase în care materialele organice se pot păstra mii de ani, deși îngropate în pămînt ele n-ar fi rezistat decît cîțiva ani. Asta se întîmplă în primul rînd din cauza absenței oxigenului și – zic cercetările mai noi – din cauză că mușchiul de turbă produce substanțe antibacteriene (între care o polizaharidă numită poetic sfagnan). În unele cazuri, e ușor de dedus partea organică a unui ansamblu din prezența resturilor anorganice. Un vîrf de săgeată de bronz presupune o tijă de lemn care a dispărut, o lamă de topor presupune o coadă care a dispărut. Pînă aici e simplu. Dacă însă pe un sit obișnuit găsești o grămadă de pietricele, nu-ți dă prin minte că și ele ascund o interpretare. Într-o turbărie ai fi găsit întregul năvod, în care pietricele bine înfășurate în scoarță funcționau ca greutăți. Pe asemenea situri apar detalii de nemaigăsit acolo unde totul a fost îngropat în țărînă, de la fluiere și alte instrumentele muzicale, la tehnicile de construcție ale caselor de lemn, de la branțurile de mușchi de pus în pantofi, la păduchii rămași prinși în pieptenii de os antici, pe care cercetătorul îi descoperă la microscop și o lumină se așterne pe fața sa. În imagine, una dintre cele mai vechi roți din lume (mai mult de cinci mii de ani), apărută din mlaștinile de lîngă Ljubljana; milioane de alte roți de lemn au dispărut din neolitic și pînă în secolele trecute, lăsînd în urmă cel mult o vagă discolorație a solului. Există și la noi asemenea descoperiri, de pildă interesantul pod de lemn (secolul III d.Hr., interpretat ca dacic) găsit, din păcate cu prea puțină supraveghere arheologică, în turbăria de lîngă satul Lozna, pe pîrîul Bahna.
Am amintit mai multe materiale, dar nu și materialul suprem, corpul omenesc. Nenumărate trupuri – de condamnați, sacrificați, asasinați – au ajuns în mlaștinile din nord-vestul Europei, mai ales în Epoca Fierului. Visul oricui face antropologie fizică e pe bună dreptate să lucreze pe acești așa-numiți „oameni ai smîrcurilor“ (bog people). Dar cît de complicată rămîne încă interpretarea felului în care ei au fost înmormîntați e dovedit de descoperirile din 2001 dintr-o casă de Epoca Bronzului din Scoția (insulele Hebride). Sub podeaua unei case se aflau două schelete, ceea ce e absolut OK – cine nu are două schelete sub podea? –, atîta că ele proveneau de la șase corpuri diferite, care petrecuseră mai întîi vreo trei sute de ani în mlaștină. Explicațiile rămîn foarte speculative. (Dacă aveți o interpretare, vă rog, nu o trimiteți pe adresa redacției, n-aș vrea ca un coleg de la Dilema veche nepus în temă să trebuiască să citească pe neașteptate un text morbid, însă mi-o puteți trimite direct mie la catalin_pavel@hotmail.com).
Tehnic, arheologia în turbării are specificul ei, atît ca săpătură, cît și ca înregistrare. Într-o turbărie, nivelul suprafeței de la care sapi poate să fie vineri 10 cm mai mult sau mai puțin decît era miercuri. Apa trebuie s-o scoți cu pompa, iar după ziua de lucru, situl trebuie inundat la loc, ca să nu se distrugă. Obiectele scoase din mediul ud în care au stat mii de ani sînt ca și pierdute dacă au apucat să se usuce. Din lemn, de pildă, nu rămîn decît pereții celulari de lignină, iar restul e apă. De apa asta trebuie scăpat urgent. De obicei, ea e înlocuită cu un consolidant (PEG sau zaharoză), sau obiectul este supus la liofilizare sau la uscare supercritică, care prin diverse șmecherii evaporă apa (de pildă, în vid) fără să afecteze structura celulară.
Drumurile preistorice de scînduri care traversează mlaștinile (mai mult de o mie numai în Irlanda), găsite scufundate în turbării, nu ne dau doar informații despre meșteșugul vechilor tîmplari. Recent, un cercetător analiza scînduri cu marcaje speciale, provenite din unul și același trunchi de copac, dar descoperite în locuri aflate la 40 de kilometri distanță pe drumurile din mlaștina Lengener Moor, în Germania. Concluzia lui era că trebuie să fi existat un serviciu regional de construcție și întreținere a drumurilor. Începi să te întrebi dacă vreunul dintre trupurile găsite prin mlaștini nu aparține vreunui șperțar de la drumuri din Epoca Bronzului, judecat sumar…
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons
