Gust şi dezgust

La Viena mîncasem bine peste tot pe unde fusesem, ba, în unele locuri chiar excelent, și, oricum, nicăieri n-a fost ceva de reproșat. Dar aici... Aici era cu totul altceva. Părea o adevărată capcană, de genul celei întinse de moldoveni Abatelui de Marenne, în Zodia Cancerului. Un ospăț care să te zăpăcească de-a dreptul. Intrasem în prima cîrciumă care ne ieșise în cale, undeva în centru, pe lîngă Opera din Bratislava. Eram pentru prima dată acolo, dar timpul ne presa. Nu aveam vreme decît să mîncăm, să aruncăm o privire în jur și să dăm fuga înapoi la aeroport, la Viena, cale de vreo 50 de km. Ne temusem un pic și de vreun control la graniță sau cine știe ce altă problemă, ­căci, de cînd cu refugiații ăștia, așa se aude mereu pe la televizor. Ne chinuisem să ne aducem aminte și dacă în Slovacia circulă euro sau nu. Pînă am intrat în Bratislava, n-am reușit să recuperăm semnalul de Internet de la mobil, așa că am lăsat‑o baltă. La drum, trebuie totdeauna să-ți asumi și ceva riscuri, nu-i așa, că, altfel, mai bine stai acasă. Și, brusc, ne-am trezit în acea berărie, într-un fel de delicioasă capcană, cum ziceam.

Ca urmare a comandării unui așa-numit „platou de bere“ (cu supranumele ușor straniu de Kombo2), pe masă apăruse ceva ce nu cred că mai văzuserăm vreodată. Era un platou imens de lemn, în mijlocul căruia tronau niște bucăți de scăricică de porc la grătar, suculente și bine rumenite, și cîțiva cîrnăciori uscați și fierbinți. Tot pe acolo se găseau și niște aripioare și ciocănele de pui, la fel de bine rumenite. Alături erau murături asortate, ca pe la noi. Dar lîngă murături erau înșirate o serie de borcănele semitransparente, din acelea cu capace prinse într-o clemă de oțel. Într-unul găseai un biftec tartar. În altul era niște dulceață de coacăze. Un al treilea conținea hrean murat pe care, în ciuda iuțeniei, îți venea să-l pui pe pîine (felii de pîine crocantă, cu semințe, și felii de pîine prăjită), dar asta pînă descopereai că într-un alt borcan era o terină țărănească de o savoare ieșită din comun. Lîngă borcanul cu terină era și borcanul cu foie gras de rață. O nebunie și mai mare. Pe undeva, într-un ouar, era un ou crud tăiat pe din două, din a cărui coajă îți făcea cu ochiul un gălbenuș ce parcă abia aștepta să-l combini cu biftecul tartar. „Domnilor, nu ne omorîți, nu sîntem decît niște bieți turiști aproape rătăciți și căutam un fast food, ceva. Cum puteți să ne faceți așa ceva?“ Chelnerii erau însă impasibili, de parcă toată viața lor nu serviseră decît asemenea feluri abracadabrante. Și mai era și un al șaselea borcănel, cu ceapă murată și bucățele de brînză Camembert. Apropo de brînză, nebănuind măreția platoului, noi mai comandaserăm separat și o porție de brînză de capră friptă, cam ca Halloumi, cu castraveți. Jur că era chiar mai bună decît aia din Cipru. Pe masă era și niște salată, nu mai știu de care, nici nu mai conta, dar... să nu uit de al șaptelea borcănel, căci șapte e o cifră magică. Ei bine, în al șaptelea era Chutney. Dacă nu știți ce e aia, ați trăit degeaba. Dar nu era chiar Chutney-ul englezesc, ci mai degrabă o dulceață de ceapă din aceea pe stil franțuzesc, mai rafinată. Nu știai pe unde să-ți bagi mai repede lingurița, și-ți părea rău că n-ai vreo patru mîini și cam tot atîtea guri. Era destul de clar că ceea ce pățeam nu s-ar fi putut întîmpla la Viena și nici într-o altă țară occidentală. Imprevizibilul, marile păcăleli, dar și marile surprize plăcute se întîmplă în acele zone influențate mai serios de cultura orientală, fie ele și foste țări comuniste.

După-masă, am căutat toaleta. În Viena și în Austria, toate locurile astea sînt, cum bine se știe, perfecte, iar timp de o săptămînă ne obișnuiserăm cu standardul acela, aproape de răsfăț. Bîjbîind puțin prin subsolurile cîrciumii din Bratislava, însă, în cele din urmă m-am orientat, fiindcă pe măsură ce mă apropiam de „obiectiv“, recunoșteam tot mai bine (și tot mai intrigat) mirosuri familiare de pe la noi, din acelea pe care le știam încă din copilărie. Era acolo o mizerie cruntă, cum n‑am mai văzut de mult. Nu vă temeți, n‑am să mă apuc să o descriu în amănunt, așa cum am făcut cu mîncarea. Dincolo de toate, apa de la chiuvetă abia țîrîia, săpun – ioc, iar de șters pe mîini... nu aveai cu ce. O jale. În timpul comunismului, în România circula explicația că tradiția mizerabilă a „budelor“ noastre ar veni de la turci, că secolele de fanariotism ar fi adus cu ele cultura asta infectă. Ei bine, turcii n-au cucerit Bratislava, care se află la doar cîteva zeci de kilometri de paradisul toaletelor austriece. (Știu, scriitorul austriac Thomas Bernhard scria prin anii ’80 despre nevoia unei „reforme a toaletelor din Austria“, care ar fi fost – spunea el – cele mai murdare din Europa. Nu știu la ce se referea, poate o fi fost ceva pe atunci, dar astăzi ele sînt, fără dubii, cele mai civilizate și mai curate din Europa. Iar Bratislava e la doi pași.) Povestea cu turcii nu stă în picioare. Și nici nu-mi amintesc să fi fost lovit prin Turcia de meteahna asta. Necazul se trage din altă parte, e evident. De vină a fost comunismul. Și la noi, și la ruși, și la bulgari, și la unguri, și la slovaci, și peste tot pe unde a mai fost. Dar cum a reușit orînduirea asta, cu viitorul ei luminos cu tot, să-i învețe pe oameni că toaletele din locurile publice nu trebuie curățate? Și cum de i-a învățat așa de bine, încît obiceiul le-a rămas înrădăcinat și la mai bine de un sfert de secol de la căderea sistemului, cu viitorul lui luminos cu tot? În definitiv, asta este una dintre cele mai importante moșteniri ale comunismului, un fel de brand al sistemului, la fel ca blocurile cenușii de beton și asfaltul ondulat. Oamenii din țările astea pot fi niște gazde extraordinare, care vor să-și epateze oaspeții, dar... uită să tragă apa la toalete. Mîncarea bate igiena. Pînă la urmă, pot să spun că n-a fost nimic, fiindcă am dat fuga-fuga pe autostradă și, în mai puțin de o oră, eram la aeroportul din Viena și ne spălam pe mîini.