Comunismul se aplică din nou

Oameni care vin în Capitală de la ora 3 dimineața și se așază la cozi în fața magazinelor alimentare, în așteptarea unui anunțat camion cu produse alimentare, nu contează ce; magazine cu rafturi goale; întreruperi frecvente ale apei și curentului electric; bani mulți care nu mai folosesc la nimic; străini priviți ca niște extratereștri potențial salvatori; prețuri pe care turiștii străini le percep ca fiind extrem de mici; piață neagră omniprezentă, contrabandă cu tot felul de produse străine; corupție la toate nivelurile; diferențe uluitoare între cursul de schimb valutar oficial (imposibil) și cel real, la negru. Evident, recunoaștem în bună măsură situația.

Presa internațională relatează acum toate astea. Chiar înainte ca asemenea știri să umple paginile ziarelor și ecranele televiziunilor lumii libere, un prieten care a vizitat Venezuela mi-a povestit cum stau lucrurile. Țara are o climă absolut extraordinară și ar putea fi un paradis nu doar pentru turiști, ci și pentru propriii locuitori. De altfel, în anii ’60-’70, era cea mai prosperă țară din America de Sud, grație rezervelor imense de petrol. Astăzi, la hotelurile de cinci stele din împrejurimile Caracas-ului, turiștii străini în căutare de vacanțe ieftine, soare, mare și peisaje mirifice sînt bine tratați, percepuți ca un fel de rezervoare cu bani. Cazarea, restaurantele și barurile sînt extrem de ieftine, chiar și pentru un român. O cameră la cel mai scump hotel poate fi circa 8 euro pe noapte, iar o bere la cel mai luxos local, plătită în bolivari, nu ajunge nici măcar la 50 de bani de-ai noștri. Bineînțeles, pentru localnici prețurile astea sînt mari. Dar, oarecum similar cu ce se întîmpla pe la noi în anii ’80, chiar și la hotelurile de lux, turiștii se confruntă cu un program strict de apă caldă și chiar rece, iar curentul se întrerupe cînd le e lumea mai dragă. Deși e una din cele mai mari producătoare de petrol din lume, cum spuneam, Venezuela nu mai are energie. Spre deosebire de ce se întîmpla la noi însă, criminalitatea depășește orice închipuire (Caracas-ul e pe primul loc între capitalele lumii la acest capitol), iar după lăsarea întunericului, adică după ora 18, nici un străin nu mai îndrăznește să părăsească hotelul. De asemenea, turiștii sînt instruiți să nu poarte nimic scump și nimic cu însemnele vreunei firme cunoscute, să nu umble cu bani la ei. Să schimbe valută în siguranță e aproape imposibil.

Tot spre deosebire de ce se întîmpla la noi în anii ’80, în Venezuela socialistă de astăzi, odată cu înrăutățirea crizei, cauzată de scăderea prețului petrolului pe piața mondială, au apărut unele accente de un absurd specific sud-american. Potrivit Bloomberg, guvernul e obligat de rata inflației tot mai mari (FMI estimează că anul acesta va depăși 700%) să scoată pe piață tot mai mulți bani, dar are mari probleme în a onora plata comenzilor de tipărire a acestora în străinătate. Nu mai reușește, adică, nici să achite tipărirea bancnotelor. Primarul unui sector din Caracas a declarat că oamenii prind pe stradă porumbei, cîini și pisici pentru a i mînca. Alții se hrănesc cu iarbă sau caută hrană prin gunoaie. A circulat și o știre despre cîțiva soldați care, de foame, au furat niște capre. Cu alte cuvinte, nici armata pe care se bazează președintele Maduro nu mai are ce mînca. Situația te duce cu gîndul la romanele lui Llosa.

Venezuela a fost, de bine, de rău, o țară capitalistă pînă în 1999, an în care la putere a venit marxistul populist Hugo Chávez, care a reușit să-și impună ideologia. A naționalizat industria petrolieră, în care a angajat, apoi, zeci de mii de incompetenți, a atras votanții cu vechea iluzie a subvenționării de către stat a serviciilor și produselor de primă necesitate, a anihilat opoziția și a început să dea vina pe Statele Unite pentru tot ce mergea prost. A făcut, adică, tot ceea ce face orice comunist care se respectă. După moartea sa, în 2013, Nicolás Maduro a continuat pe aceeași linie, dar cu și mai puțină abilitate. The Economist compara recent calea pe a intrat Venezuela de la venirea lui Chávez cu aceea pe care se află Zimbabwe încă din 1987, de la venirea la putere a socialistului Robert Mugabe. Asemănările sînt multe, mergînd chiar pînă la identitatea ratei inflației din anul cel mai rău prin care a trecut Zimbabwe (2006) cu aceea din anul actual, de cumpănă, al Venezuelei. Dincolo de asemănările cu Zimbabwe însă, mi se pare uimitor cum, indiferent de continent și de moment, odată instalat, comunismul aduce cu sine aproape exact aceleași probleme. Fie că e vorba de revoluția bolșevică din 1917, de ocuparea Europei de Est în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, de cucerirea puterii de către Mao în China și declararea Republicii Populare Democrate Coreea la sfîrșitul anilor ’40, de Cuba devenită comunistă un deceniu mai tîrziu, de Cambodgia ajunsă pe mîinile khmerilor roșii în anii ’70, de Vietnamul de Nord și apoi de cel de Sud devenit comunist în 1976, de instaurarea puterii lui Mugabe în 1987 sau de instalarea lui Hugo Chávez în 1999, acest tip de regim a dus în cele din urmă, fără excepție, la sărăcie, foamete și teroare. Venezuelenii au pus în practică această formulă la zece ani după ce noi ne-am dezis de ea, iar acum trec prin ce am trecut și noi. Mergînd acolo astăzi, putem descoperi exact ce simțeau turiștii occidentali care veneau la noi pe vremea lui Ceaușescu. Rezultatele comunismului instaurat în anii 2000 seamănă izbitor cu ale celui instalat în anii ’40-’50. Și, în condițiile astea, mai există indivizi gata să susțină că sistemul a fost aplicat greșit, că idealurile lui au fost întinate de cei care l-au aplicat, că ar trebui să-i mai dăm o șansă…