Iconofobie

Profesorul universitar (de la Educație fizică și Sport) Costel Promoroc, pe care-l cunosc încă din studenție, m-a căutat deunăzi descompus de griji. Dorea să-i recomand un avocat bun. Motivul interesului său subit pentru juriști de calitate – relatat chiar de către împricinat – m-a lăsat, admit, cu gura căscată. „Am un nepot de frate, mai ciudățel de felul lui“, mi-a explicat, necăjit, Costel. „Recent, a intrat într-o belea cum nici în filmele cu proști nu întîlnești. Țîșnică… Da, aici trebuie să dau lămuririle de rigoare, așa cum fac, de vreo doi ani încoace, atunci cînd vorbesc despre nefericita mea rudă! Ăsta-i numele băiatului – Țîșnică Promoroc. Frate-miu, care nu-i nici el întreg la minte, și-a botezat cel de-al șaptelea copil Țîșnică, pentru că ar fi venit pe lume brusc, dintr-o singură mișcare adică, fără nici cea mai mică opintire din partea neveste-sii. După șase nașteri anterioare, săraca, nu mă mir deloc! Ei bine, pe Țîșnică l-au dat la carte, la Iași (noi sîntem, de origine, dintr-un sat din Vaslui), și unde puteau altfel decît la nenea Costel, că tot a ajuns profesor universitar la cea mai veche universitate din România? Prin urmare, acum doi ani, m-am trezit cu nepotul la ușă. L-am preluat fără să crîcnesc. Sîngele apă nu se face. A intrat la Administrarea Afacerilor, dar mie mi s-a părut că l-ar fi tras sfoara mai degrabă înspre Teologie. Băiatul era nelipsit de la slujbele de duminică. Ba se ducea frecvent pînă și la cele din timpul săptămînii. Citea, de asemenea, o groază de cărți în domeniu. Eu și soția ne-am bucurat inițial, desigur. Însemna că Țîșnică se dovedea un tînăr cumsecade. Ne-am și mirat totuși, amintindu-ne de mediul în care crescuse – frate-miu e șprițar de mare clasă și toți din familie, ce să mă mai dau mironosiță în fața ta, îs cam duși cu pluta. După o vreme, am intrat la idei. Țîșnică se îmbrăca tot mai straniu. Și-a lăsat barbă și plete teribil de lungi. Ulterior, le-a asortat, ca să spun așa, la un costum național autentic, pe care și l-a procurat de la cineva din satul natal. Purta opinici, ceea ce mă afecta cumva în mod direct, întrucît mulți profesori economiști mă cunosc. Nu ezitau să mă întrebe – ce cu Țîșnel?… Da, i se greșea numele des. Din Țîșnică devenea Țîșnel… L-am interogat și eu la un moment dat – ce-ai pățit, taică, de te înțolești în halul ăsta? Mi-a răspuns, cuminte, că fusese sfatul preotului la o predică, sfat pe care el nu-și permisese să l încalce, bineînțeles! Cică bărbatul trebuie să fie imaginea vie a lui Hristos. De aceea, barba și pletele constituiau o necesitate duhovnicească. Acestea, la rîndul lor, nu puteau fi legate decît de un port tradițional. Singura opțiune pentru Tîșnică a fost, ca român, straiul străbun moldovenesc.“

Costel Promoroc s-a oprit o clipă, adunîndu-și gîndurile, și a revenit cu povestea, parcă și mai abătut: „În acest punct, dragul meu, a debutat, practic, nebunia care m-a adus, ultimativ, în goana după avocați. Treptat, Țîșnică nu a mai considerat portul popular satisfăcător. Spunea că Mîntuitorul nu umbla, cu siguranță, în ițari și opinci prin Galileea. În concluzie, odată îl văd că apare cu un fel de rasă călugărească pe el, strînsă cu brîu de piele. În picioare avea, mai nou, sandale simple, confecționate manual, bănuiesc, din pielea vreunui ied sacrificat de taică-său la Vaslui. Semăna cu personajele biblice, nu pot nega. L-au și luat, anul trecut, niște actori ambulanți în echipa lor să joace rolul lui Iisus pe parcursul Săptămînii Patimilor. Au plîns femeile cu hohote, contemplîndu-l pe Țîșnică, încovoiat de cruce, pe drumul Golgotei. A fost revelația dramatică a Paștilor din 2015. Totuși, nepotu-miu nu s-a limitat să apară, în costumația menționată, numai în Vinerea Mare. Și-a asumat-o integral, ca mod de viață. Părul îi crescuse într-atît încît a fost obligat să-l strîngă într-un coc (alcătuit din codițe supraetajate), pe care l a băgat sub un batic țuguiat, cu marginile fluturînd în vînt. Țîșnică îl numea potcap preoțesc, dar arăta, crede-mă pe cuvînt, aidoma unui turban. Îngrijit, oamenii l-ar fi crezut, de la distanță, cel puțin mitropolit, poate chiar patriarh, dar așa, murdar, părea doar delabrat… Iată că am atins și punctul nevralgic. Ce-mi face, nu demult, Țîșnică? Pătrunde, într-o dimineață, echipat ca la bal mascat, în clădirea Facultății de Economie, unde avea cursuri. Ghinion suprem! Cu zece minute mai devreme, năvăliseră acolo luptătorii antitero și geniștii, chemați de urgență la 112. O geantă suspectă, abandonată bizar, aștepta în mijlocul coridorului central de la intrare să fie detonată. Lumea, isterizată, era ascunsă prin diverse cotloane, cu palmele puse, strategic, pe urechi. Observîndu-l cum înainta spre ei plutitor, echipat à la Noul Testament, soldații au țîșnit spre Țîșnică, urlînd nebunește. L-au pus violent la pămînt, în ciuda mîinilor sale ridicate, pacifist, în sus. L-au acuzat de terorism și mi-l țin de atunci închis, deși geanta, s a demonstrat, fusese plină cu slănină și cîrnați de casă (o uitase un părinte dezorientat, care-și căuta odrasla prin labirintul universitar). Eu am mărturisit peste tot că este nepotul meu și că suferă de compulsie religioasă. Problema vine însă din declarațiile martorilor oculari. O fată jură că, ridicînd mîinile, Țîșnică ar fi strigat Allahu Akbar, iar doi colegi de grupă susțin că nepotu-miu se declarase, de ceva timp, taliban, nemaisemnînd nicăieri cu numele lui, Promoroc Țîșnică, ci cu unul prelucrat ISIS, Promorah al-Tashah… De aia am nevoie disperată de avocat, omule! De unul bun de tot!“

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.