Pardon

Pe la 1880-1900, personajele lui Caragiale foloseau intens termenul de politeţe pardon, care intrase în limba română cam de un secol. Se întîmplă adesea ca formulele de politeţe invariabile, nelegate de restul enunţului şi foarte frecvente în conversaţie să treacă uşor dintr-o limbă în alta: mersi e bine instalat în româna colocvială (şi în bulgară), sorry e azi frecvent, mai ales în limbajul tinerilor. Pardon este, desigur, un cuvînt francez (substantiv, cu senul de bază „iertare“, din a cărui familie face parte şi verbul pardonner „a ierta“), folosit şi exclamativ, în formule de scuză şi de rectificare. E puţin ciudat că Dicţionarul explicativ (DEX) indică drept sursă a cuvîntului românesc în primul rînd germana, urmată de franceză. Foarte probabil, DEX s-a ghidat după marele dicţionar academic – Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul VIII. Partea 1. Litera P;  P – Păzui; 1972) –, a cărui perspectivă este istorică: cum primele atestări ale cuvîntului provin din Transilvania, s-a considerat că acesta a intrat mai întîi în română prin intermediul germanei austriece. Prima atestare a substantivului (cu sensul „iertare, scutire“) este din Instrucţiuni pentru iertarea dezertorilor, foaie volantă publicată la Cluj, în 1796: „S-au milostivit prea înălţatul împărat acel de obşte pardon încă pe şasă luni a-l mai înlungi“. Evident, pardon a fost preluat de germană (ca şi de engleză, bulgară etc.) din franceză; atestări de la începutul secolului al XIX-lea, din Muntenia şi Moldova, arată că totuşi sursa principală a împrumutului românesc a fost franceza, preluată prin contact direct, şi care ar trebui să apară pe primul loc în trimiterea etimologică (aşa cum se şi întîmplă în alte dicţionare).

La Caragiale, formula franţuzită este folosită în încercarea de reparare a unei situaţii critice, de către Rică Venturiano (O noapte furtunoasă) – „Madam! Să am pardon! Scuzaţi! Cocoană! Considerînd că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon...“; „Pardon...! Scuzaţi...! Bonsoar!“ –, într‑un exces de scuze ironizat de Veta – „Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă“. În alte cazuri, formula prefaţează reproducerea unor cuvinte şi acte agresive – „şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea“ (Pristanda, O scrisoare pierdută); „Onoarea mea, domn’ judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul...“ (Leanca, în Justiţie); „Eu, domnule judecător, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? că dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de muşterii" (Iancu Zugravu, tot în Justiţie).

Una dintre apariţiile cele mai interesante ale termenului de scuză se găseşte în replicile lui Ghiţă Pristanda, în legătură cu menţionarea actului dezbrăcării: „Nevasta zice, pardon: «Dezbracă-te, Ghiţă, şi te culc㻓; „pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec“. Ceea ce poate părea un simplu automatism verbal a fost interpretat şi ca exagerare pudică (marcă a raportului ierarhic, a spaimei de a amesteca spaţiul public şi cel privat), indicînd de fapt o asociaţie de idei contrară unor convenţii ale vremii. Un indiciu interesant, care permite raportarea textului caragialian la sensibilităţile vremii, apare în cartea Verei Molea, Hai, nene, la Iunion. Teatrele din grădinile de vară ale Bucureştilor de altădată (2014). Povestind scandalul petrecut în 1878 pe scena de la Hotelul Dacia, unde se prezenta un vodevil francez, autoarea reproduce un raport păstrat în Arhivele Naţionale: „d. G. Dellemare, artist francez cu soţia sa, debutînd într-o piesă în limba franceză, şi-a permis, neţinînd seama nici de respectul datorat publicului, nici de morală, în méprisul tuturor datoriilor unui bun artist de bună creştere şi convenienţe, a scoate hainele, pantalonii, cizmele în faţa publicului şi în urmă, culcîndu-se într-un aşternut, a început a chema pe soţia sa ca să se culce lîngă dînsul. Vă las, Domnule Director, să judecaţi efectul ce a făcut asemenea fapte imorale asupra publicului, s-a pricinuit un scandal de nedescris, ţipete, fluiere, sticle, scaune, etc. se azvîrleau pe scenă. Poliţia a intervenit şi a şi încheiat proces-verbal de asemenea fapte imorale“ (p. 16).  Faptele sînt cunoscute istoriei teatrului românesc, iar raportul oficial şochează şi amuză prin amploarea reacţiei relatate şi prin gravitatea termenilor. Un simplu pardon ar fi fost prea puţin pentru o asemenea încălcare a pudorii bucureştene.   

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).