Cel mai mare boxer din toate timpurile

Cei de la Time au dat o nouă lovitură, aș zice, în stilul binecunoscut. Unele coperți ale acestei reviste rămîn, probabil, întipărite în mintea a milioane de oameni ca un fel de pagini ale istoriei. De exemplu, îmi amintesc de figura lui Lech Walesa pe care am văzut-o pentru prima oară pe coperta lor în anii ’80, cînd liderul opoziției anticomuniste poloneze tocmai primise premiul Nobel pentru pace și cînd, nu mai știu prin ce minune, revista a ajuns în fața ochilor mei, în plin regim ceaușist. Îmi aduc aminte și de numărul cu aniversarea a 40 de ani de la momentul în care primul om a pus piciorul pe Lună și tot așa îmi amintesc că m-a impresionat ediția în care s-au comemorat 10 ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001 (unde au fost publicate doar pozele alb-negru ale eroilor acelei zile, însoțite, fiecare, doar de cîteva cuvinte).

Au mai fost și multe altele, dar să n-o mai lungesc. Cine altul putea să apară pe prima pagină de săptămîna trecută decît Cassius Clay sau Muhammad Ali, cum vreți să‑i spuneți. The Greatest. Cel mai mare boxer al tuturor timpurilor, așa cum l-a numit președintele George W. Bush și așa cum a fost perceput, de fapt, în întreaga lume. Un simbol al Americii. Un tip din galeria clasică a acelei perioade, cu figuri ca Elvis Presley, J.F. Kennedy sau Frank Sinatra. Deși a început ca boxer profesionist în 1960, și-a pus mănușile în cui abia în 1981. O carieră extraordinară, chiar dacă întreruptă timp de trei ani, tocmai în momentul în care de obicei un sportiv e în maximum de formă, adică între 25 și 28 de ani. Atunci i-a fost retrasă licența de boxer și a fost chiar arestat pentru refuzul de a se înrola în armată, într-o perioadă în care recruții erau trimiși să lupte în Vietnam. Mulți americani de culoare se considerau la acea vreme folosiți de autoritățile militare drept carne de tun, cum se spune. Obiecția de conștiință a lui Cassius Clay, nerecunoscută la început de tribunal, a împărțit țara în două. A rămas celebră declarația sa: „Nu am nimic împotriva celor din Viet Cong.“ Pentru ea, unii l-au adulat, iar alții l-au considerat trădător. Faptul că în 1964 se convertise la religia musulmană (cînd a adoptat și noul său nume – Muhammad Ali) trecea în ochii unora drept circumstanță agravantă. Floyd Patterson, unul dintre cunoscuții săi adversari, pe care în urmă cu cîțiva ani îl învinsese prin knockout în runda a 12-a, și pe care avea să-l bată încă o dată și mai rău în anii următori, a declarat atunci că „imaginea unui musulman negru pe post de campion mondial la categoria grea nu face decît să dăuneze sportului și națiunii“. Ce-i drept, nici Cassius Clay nu l-a cruțat pe Floyd Patterson de piperatele sale replici, devenite faimoase, spunînd că l-a bătut așa de tare încît „nu-și mai poate scoate șapca decît cu descălțătorul“. Probabil că tocmai lupta lui Muhammad Ali (supranumit și campionul poporului) împotriva discriminării rasiale din Statele Unite l-a făcut la un moment dat acceptabil și pentru autoritățile noastre, așa încît ni s-a dat ocazia să vedem și noi cîteva meciurile de-ale sale, la telviziunea comunistă. Eram copil și nu mă omoram neapărat după box, dar țin minte că meciurile acelea, cu toată nebunia și declarațiile din jurul lor, mă fascinau. Acolo era America, inima capitalismului, o lume în care totul era posibil și adevărat, chiar și boxul profesionist în 15 runde. La noi nu era permis decît boxul de amatori (așa-ziși), niște sportivi care nu boxau decît trei runde, și acelea cu o cască de protecție pe cap.

Cassius Clay nu era nici pe departe unul căruia să-i fie frică să lupte. N-a fost în Vietnam, dar a luptat cu tot felul de indivizi, care mai de care mai puternici și mai periculoși. În cei peste 21 de ani de carieră, a boxat de 61 de ori, obținînd 56 de victorii, dintre care 37 prin knockout. Numai cinci boxeri au reușit să-l învingă. De la trei și-a luat revanșa, făcînd ca vorbele pe care le rostea la începutul carierei sale – „nimeni nu mă poate bate de două ori“ – să rămînă valabile pînă la sfîrșit. Alți doi adversari l-au învins în ultimele două meciuri ale lui, cînd deja era bolnav. Au urmat 35 de ani de luptă cu sindromul Parkinson. George Foreman, unul dintre cei mai cunoscuți adversari ai săi în ring (bătut măr de Muhammad Ali în 1974) a declarat că s-a simțit foarte mîndru să-l vadă cum a aprins, cu mîna tremurîndă, flacăra olimpică la deschiderea Jocurilor de la Atlanta din 1996. Mîndru de curajul fostului său oponent care nu și-a ascuns boala și care le-a transmis astfel tuturor celor suferinzi ideea că nu trebuie să le fie rușine de boală.

Prieten și admirator al său, baschetbalistul Kareem Abdul-Jabbar (de șase ori campion în NBA) scrie la moartea sa, în numărul comemorativ din Time, că deși mulți tineri îl cunosc pe Muhammad Ali doar ca pe un om în vîrstă care tremura neîncetat din cauza Parkinson-ului, mai sînt încă milioane de americani, albi și negri, care‑și amintesc de el ca de unul care a zguduit lumea cu mintea și corpul său. Ar fi aici de adăugat și multe alte milioane din afara Americii, printre care știu că sînt și nenumărați români. Cine l-a văzut boxînd nu-i poate uita eleganța. Într-un sport în care pumnul face legea, el uneori își ținea pumnii la spate, în acel dans provocator și derutant pentru adversari. Cine l-a văzut vorbind cu presa nu poate uita felul direct, mușcător și ironic în care o făcea. Luptător pentru drepturile minorității sale, dar în același timp un bun patriot, în ultimele decenii ajunsese să fie respectat de întreaga Americă și devenise un reprezentant al întregii țări. Și asta e o lecție de învățat.

Foto: wikimedia commons