TÎLC SHOW

Pînă la urmă, a venit un puşti din ghetou. Cu un șperaclu şi cîteva pensete. Mi-a deschis maşina în 15 minute. Nu a vrut să îmi ia bani. „Domnu’ Valeriu, mă bate Dumnezeu, cum adică să vă iau dumneavoastră bani? M-aţi îmbrăcat ani la rînd.“

Nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră au avut vreodată puterea să urmărească – înainte de 1989 – un film nord-coreean despre virtuţile clasei muncitoare şi ale partidului unic. Eu am făcut-o de cîteva ori în copilărie.

Scrisul de mînă îşi restrînge tot mai mult utilizarea: mulţi dintre noi mîzgălim tot mai grăbit bileţele şi liste de cumpărături sau (profesoral) însemnăm scurte comentarii pe marginea unor texte şi cîteva cuvinte pe tabla din sala de curs. Cele mai multe texte sînt scrise cu ajutorul tastaturii, uneori cu enervantele intervenţii ale programelor care ne propun clişee utilitare şi ne corectează jocurile de cuvinte.

Pentru mine, emblema sugestivă a educației e un copil pe oliță. Asta pentru a nu uita că ceea ce contează în primul rînd nu sînt educatorii, ci „educabilii“; și, dacă se poate, că ar fi de dorit să privim educația ca pe un drum, nu ca pe o destinație. Iar pentru mine acesta e începutul de drum.

Țipetele pescărușilor s-au infiltrat și ele în fondul sonor al Bucureștilor, ca un fel de reclamă făcută mării, care ne e chiar mai aproape astăzi, grație autostrăzii. Lătratul strident al cîinilor vagabonzi, în noapte, a cam dispărut. Acum se aude un lătrat înfundat, prin perete, de la cîinele din apartamentul vecin.

Majoritatea arheologilor cărora se întîmpla să le spun, cu naivitate, acest amănunt mă asigurau că și ei au dormit, și nu o dată, ci de mai multe ori, lîngă un schelet.

Pentru că, vreme de cîteva zile pe an, schimbă felul în care se vede lumea, din unghiul locuitorilor de la Bonțida. Peisajul și liniștea „alternanței vale-deal“ din Transilvania au îndemnat tot timpul la o lungă chibzuință înainte de a face ceva.

Îmi pare rău, nu ştiu ce să scriu despre Rio. La ce să ne uităm? Ar trebui să ne petrecem vara privind nu competiţiile de sub Corcovado, ci antrenamentele Iuliei Stepanova, cea care a denunţat dopajul de stat, al propriului stat, din care cauză se ascunde acum într-o pădure din Germania.

„Mă scuzaț’, tovarășu’ poet, nu v-am recunoscut! Puteț’ mergi liniștit cu ceilanți tovarăși ai dumneavoastrî! O fost o confuzîi. Io am treabî numa’ cu tovarășii care e certaț’ cu legea. Noapti bunî!“

Prezenţa formei coraj în vorbirea anumitor personaje ale lui Caragiale a făcut ca mulţi cititori şi comentatori să o considere o simplă pronunţie neglijentă, o deformare populară şi chiar o dovadă de incultură.

Am mai scris despre această chestiune. Revin asupra ei cu nedumerirea unuia care a probat în numeroase rînduri că nici logica, nici stăpînirea limbii nu te ajută cînd dialoghezi cu wishful thinking, cu gîndirea captivă poncifelor cu zurgălăi.

Pare că sinuciderile asociate cu omorîrea unor nevinovați din jur au devenit un fel de modă. Un fenomen în vogă printre dezaxați. E drept, unii sînt antrenați de ISIS sau Al-Qaeda, alții acționează pe cont propriu. Unii au motive planetare, alții doar personale. Dar e un moment în care toți cei care comit așa ceva apar în luminile mass-me­dia de pretutindeni. Poate că asta îi și atrage. Obțin o celebritate, fie ea și îngrozitoare.

Există un anumit tip de granit rezervat în epoca romană pentru uz imperial și care se găsea numai într-o carieră din deșertul egiptean, numită Mons Claudianus.

În primul rînd, pentru că e autentic. Știe ce vrea să spună, dar a învățat foarte repede și cum să o facă. Iar premisa autenticității a contat mult. Cînd povestea începe ca peste tot pe lumea asta, cu niște băieți într-un garaj sau într-un bar, lucrurile capătă din start botezul șansei de a deveni legendă.

Dopajul a fost o armă a păcii în 1988, atunci cînd Samaranch i-a împăcat pe ruşi şi americani dîndu-le liber la pastile.

Pricep că noi, bărbaţii, sîntem un pic retardaţi cînd vine vorba de fotbal.

Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre ușurința cu care se trece, la noi, dintr-o stare în alta. Ne refeream, desigur, la spațiul public, unde aroganța și smerenia mimată, agresivitatea și aparenta civilitate, rîsul grosier și discursul plîngăreț coexistă pînă la saturație.

În dezbaterile publice din ultima vreme, verbul a defrișa a apărut de mai multe ori într-o construcție ușor de înțeles, dar conținînd o improprietate semantică: aplicat unor realități individuale – de obicei, unor copaci.

Cumințenia Pămîntului s-a făcut neastîmpărată.

Știți reclama cu copiii care văd că pe perete a apărut o „pisicuță“, ba „un ursuleț“, pentru ca în cele din urmă să tragă îngrozitoarea concluzie că e „Bau-Bau!“, deși era vorba doar de o pată de mucegai.

Cum să faci o treabă decentă cu un buget indecent?

Noi, pe-aici, ocupați cu cumpărăturile de mezeluri injectate, de la supermarket, și cu concediul în Halkidiki, trăim cu senzația că totul e-n ordine, cîtă vreme e bere-n frigider.

Turul Franţei nu s-a oprit decît atunci cînd a fost război greu, război mondial.

„Împrumutăm“ trifoi de la comunişti, cum zice Geta. Cum Geta e căsătorită cu un neamţ care ascultă nonstop Europa Liberă, sînt şi eu convins că furtul de la cooperativă e un fel de act de eroism.

Într-o vreme, am sperat că posturile naționale de știri, construite după modelul consacrat al CNN-ului sau BBC-ului, vor contrabalansa, prin rigoare, tabloidizarea ireversibilă a telejurnalelor de pe celelalte canale așa‑zise „comerciale“. M-am înșelat, evident.

Cuvintele produc asocieri semantice inevitabile: un stadion invadat de fluturi de noapte evocă altceva decît un dulap plin de vechituri, invadat de molii.

Nimeni nu știe ce și cît a preluat tineretul nostru postmodern din zestrea premodernă a părinților lor, educați și trăiți în comunism. Sau poate nu-i știu eu pe cei care știu.

Genul acela care își reneagă originile, care nu vor să mai recunoască și să mai știe că vin din România. Au ales să se integreze total în societatea în care trăiesc, supărați sau dezamăgiți de propria țară și de propriul popor.

Dacă ar fi existat Bucureștiul pe vremea lui, cred că Ovidiu, în loc să se plîngă că e exilat la Tomis, și-ar fi dat seama că se putea mult mai rău. Dar nu exista. Azi, să ai o capitală fără un trecut clasic, într-o țară care a făcut cîndva parte din lumea greco-romană, e o mare raritate.

E profund deconcertant să auzi a miliarda oară cum era „pe vremea noastră, cînd aveai o frică de prof și, dacă făceai pe nebunu’, ți-o luai imediat în freză, nu stăteai să te tocmești și cutare, da’ bine ne făcea că ne pocnea, că uite ce-a ieșit din noi acuma, nu ca retardații ăștia de azi…“

Halep ar fi vrut să poarte drapelul la Jocuri fără să ştie exact dacă va participa, ceea ce în sine e colosal. Şi Neagu a dorit să ducă tricolorul. Pînă la urmă, a fost aleasă Ponor, cu scrîşnete. Drăgulescu a explicat că titlurile ei olimpice au recomandat-o, la care Simona a răspuns că nu există nici o lege în acest sens.

S-au cam dus dracului economiile mele, dar, cum am scris deja, sînt cam disperat. Am început să chelesc şi am un dinte spart, pe care nu prea pot să îl ascund cînd rîd. Nu am bani de dentist în Chicago. Se uită la mine în gol. Semne de depresie.

M. a luat-o complet razna. Repetă întruna cuvintele: presă, martori, scandal. Vrea să organizeze un sonor proces de adulter, paternitate și partajare a bunurilor (în speță, a litierelor). Și, vă previn, domnule profesor, v-a numit, spre satisfacția mea, recunosc, președintele completului de judecată!“

Dicţionarele noastre generale nu înregistrează cuvîntul chitros, care s-a răspîndit însă destul de mult în registrul familiar-argotic din ultimii ani. Ca orice termen de caracterizare negativă, chitros are un sens fundamental – în cazul dat, „zgîrcit“ –, dar şi utilizări mai vagi, injurioase sau glumeţe.

Educația, fie ea din partea părinților sau a școlii, ar trebui să insufle copiilor sau tinerilor dorința și destoinicia căutării – un proiect, cum am mai spus, dificil.

România poate să devină o țară a pensiunilor din locuri pitorești. Dacă n-ar fi duhorile neplăcute din băi sau scurgerile proaste din cabinele de duș, care tind să devină brand național. „Bucuriile“ de altădată provocate de budele din fundul curții par a fi fost înlocuite de acest fenomen înrudit.

Unii spun că am traversat o lungă perioadă în care Europa a reușit să trăiască în pace. Alții spun că Războiul Rece numai pace n-a fost. Că a fost o streche lungă și epuizantă. Iar după ea au venit un crunt război civil în Iugoslavia, războiul din Transnistria, anexarea Crimeei și separarea estului Ucrainei.

În acest moment începe un război. Rezistenţa faţă de alteritate e ceea ce ne e mai drag. Un străin va reuşi ceea ce nu au izbutit toate ratările, insolvenţele, aranjamentele şi dorul de Paradisul pierdut: să unească fotbalul autohton.

Tinerii și vîrstnicii lucrează diferit, și, dacă echipa e pe mîna ta, trebuie abordați psihologic la fel de diferit. Vîrstnicii (cel mai bătrîn muncitor pe care l-am avut avea 80 de ani și era de oțel) au o perfectă egalitate a ritmului; se gîndesc la ale lor, evident, dar nu trag chiulul.

Înţeleg disperarea lor cînd văd că sîntem cîţiva care avem curajul sau ţăcăneala de a expune un sistem care este disfuncţional şi care favorizează o finanţare nesimţită şi profund coruptă a unor şmecheri care sînt un fel de dumnezei ai partidelor, ajungînd să conducă televiziuni şi ţara pe minunatul model al lui Berlusconi.

Corectoarea a jucat, pur și simplu, fotbal cu nefericitul text, dactilografiat, impecabil îngrijit, pe noua mea (atunci) mașină de scris, din Albion, Remington (prevăzută cu diacritice autohtone: ce mai, dacă publicistica ar fi fost manelistică, mă puteam considera un barosan al epocii.

Influenţa englezei nu mai este astăzi una care să presupună un grad înalt de cultură: prin Internet şi prin mass-media ea acţionează şi asupra unor vorbitori care au mari lacune în stăpînirea limbii materne. Cei care „inventează“ un verb a depresa, pornind fie direct de la depresie, fie de la verbul englezesc depress, pot să nu ştie că forma exista deja în limbă, cu alte sensuri.

Nevoii de identitate, stilul de viață actual îi contrapune, așadar, nevoia simetrică de anonimitate: conformismul nonconformismului contemporan. Straniu e că această postură a tineretului postmodern își dă mîna cu normele educaționale tradiționale, de tipul „nu te-ntinde mai mult decît ți-e plapuma“, „stai în banca ta“ ș.a.m.d

E prostesc să spui că britanicii sînt aroganți, că nemții sînt stupizi, că francezii sînt îngîmfați, că nordicii sînt reci, că românii sînt hoți și așa mai departe. Mai întîi că lucrurile astea sînt cît se poate de relative. În fiecare nație se găsesc toate ingredientele și toate nuanțele.

În Maroc am avut în echipă un zilier în vîrstă, Hamza, pentru care am avut o antipatie spontană, sper reciprocă. Asta m-a împiedicat să încerc să-l înlocuiesc, deși venea o zi da, o zi nu. Dar munca avea de suferit, așa că i-am rugat pe ceilalți zilieri să-l convingă să vină regulat la treabă, altfel rămîne fără bani.

Cînd avem senzația că ne exersăm spiritul critic pe ideea europeană, manifestăm tendința de a culpabiliza tribul birocratic de la Bruxelles, nenumăratele decizii de uniformizare și lipsa de viziune asupra unui mecanism din ce în ce mai greoi și scîrțîitor.

Am scris aici, în mai multe rînduri, despre „romgleză“ și despre ravagiile pe care le face acest nou „limbaj“ în comunicarea dintre noi. Nu discut motivele care au dus la nașterea lui. Ele pot fi intuite. Problema mea nu este totuși impactul în sine al englezei asupra românei.

Un mai vechi împrumut din turcă a căpătat în ultimii ani o nesperată popularitate, fiind pre­luat iniţial de un jargon de specialitate şi intrînd apoi chiar în uzul standard. Definiţiile cuvîntului calup din majoritatea dicţionarelor noastre nu lămuresc întru totul extinderile semantice actuale.

Copiii învață mult mai ușor decît adulții să manevreze computerul. Unul dintre motive este lipsa inhibițiilor încuibate în mintea adultă. Copiilor le lipsește teama că vor apăsa pe o tastă greșită pentru că ei intuiesc că eroarea e incorporată în jucăria ce le-a fost pusă la dispoziție.

Luna trecută, pe DN1 a început o nouă etapă în montarea așa-nu­mitelor „separatoare de sens“. E vorba de acele parapete care despart sensurile de circulație și reduc posibilitatea ca mașinile să intre pe contrasens și să producă accidente grave.