TÎLC SHOW

Un termen tot mai folosit în ultimele luni în lumea universitară e similitudine. Noile reglementări oficiale ale susţinerii tezelor de doctorat şi ale obţinerii titlului de doctor impun obţinerea unui raport de similitudini, obţinut cu ajutorul unui program electronic.

„Tot mai înveţi, maică?“ Că nu e alta mai cumplită caznă… „Pentru majoritatea oamenilor“ – ar fi descoperit mai tîrziu Călinescu – „citirea nu e o plăcere, ci «învăţătur㻓.

Barca asta, un Oceanis 41 fabricat de Beneteau, va fi complet pe mîinile noastre, ne va transporta peste mările lui Poseidon și ne va adăposti timp de o săptămînă încheiată.

În psihologie, acest lucru e descris prin erori de tipul illusory correlation, clustering illusion și altele, adică pînă la urmă distorsiuni, biases. Asta pentru că tindem mereu să vedem o logică în date, chiar cînd ele au fost generate aleator, să ni se pară că găsim în date regularități, repetiții, structuri organizate, continuități care înseamnă ceva.

Gigi Becali (Steaua): megarentabil. A făcut profit în această vară, numai din vînzări de jucători şi calificare în Europa League, de peste 15 milioane de euro. Ionuţ Negoiţă (Dinamo): nu pierde, ci cîştigă.

Rămîne primul, care, după ce îşi dă delicat cu un strugurel-de-buze-Armani, verifică ieşirile de urgenţă. Întreabă pasagerii dacă vorbesc engleză. Nu vorbesc. Nici germană şi nici franceză. Pare că o să facă apoplexie.

„Şoc și groază“, îmi vine să exclam de cînd am aflat că blîndul meu coleg, Marinel Berinel, conferențiar la Folcloristică, a fost plasat sub control judiciar la domiciliu pentru – țineți-vă bine! – „hărțuirea sexuală a studenților în forme repetate și agresive“.

Expresia are sensul „ştie să vorbească“, „ştie ce să spună“, calificare transmisă prin intermediul unei asocieri amuzante, care concretizează, prin metaforă şi metonimie, talentul oratoric. Capacitatea cuiva de a găsi vorba potrivită la momentul potrivit este transpusă într-un simplu act de posesie materială, a unui bagaj de cuvinte.

Lucrul cel mai important în viață era să aibă timp suficient la dispoziție ca să-și poată satisface nestingherit bucuriile spiritului: lectura, întîi de toate, dar și muzica, filmul, teatrul, expozițiile de artă și muzeele.

Într-un Dosar despre cîrciumi al Dilemei de prin anii ’90 scria că e bine să eviți restaurantele cu acordeon. Era valabil poate mai demult, fiindcă astăzi n-am mai prea văzut acordeoane prin restaurante și vorba aceea: nici acordeonul nu mai e ce-a fost odată.

E ispititor să asociezi descoperiri arheologice cu personaje celebre. Să crezi că ai găsit, adică, săgeata care l-a omorît pe Ahile sau coloana în vîrful căreia a locuit Simion Stîlpnicul.

Florian Cucbătrîn, zis Uriașu’. Omul a ajuns un strălucit medic cardiolog. Nu era chiar în apele lui la întîlnire. Mi-a mărturisit că își cumpărase, în sfîrșit, după ani de eforturi financiare, un BMW nou-nouț, marcă de mașină la care visase încă din tinerețe.

Ca să fim clari – este singura poziţie la care poate candida domnul Ponta. Poziţia de Dumnezeu, în ciuda oricăror zvonuri, este ocupată, aceea de baron-şef la PSD nu e nici ea vacantă, domnul Tăriceanu nu pare deloc dispus să renunţe la ALDE, iar sfînta poporului e clar doamna Udrea.

Termenii care desemnează locurile publice unde (plătind) se poate bea şi/sau mînca – cîrciumă, crîşmă, bodegă, birt, tavernă, locandă, braserie, bar, bistrou, restaurant, local etc.– s-au acumulat în timp, schimbîndu-şi doar conotaţiile şi alcătuind lungi serii cvasisinonimice, în interiorul cărora există unele distincţii tehnice, dar şi destule suprapuneri.

Ce face ca aversiunea față de școală să atingă în România cote neînregistrate nicăieri altundeva rămîne un mister.

Avem voluptatea observării părții goale a paharului. Mă tem (iată, și eu) că prin acest fel de a fi ne cam încadrăm în parabola cu îngroparea talantului. Aceea care se încheie cu soluția: „De la cel ce n-are şi ce are i se va lua“.

Surpriza pe care am avea-o mîncînd ceva gătit după cartea de bucate antică are, cred, ceva comun cu ceea ce am simțit ascultînd muzică antică, din acele puține fragmente care s-au păstrat.

După Halep, Stanciu e noul subiect de forfecat în presă?

Sînt plin de entuziasm, aşa că atunci cînd mă sună Vlad din Viena să mă întrebe dacă cred că e bine să vină şi el în Guvern, aproape ţopăi de bucurie.

Mi-am iubit mereu fiul și m-am străduit să nu-i lipsească nimic încă din fragedă pruncie. Ca și dumneavoastră, am fost un copil crescut în lipsurile comunismului. Am visat, pentru Cristi, un model diferit de existență, întemeiat pe fericirea necondiționată.

Din toate aceste utilizări nu s-a mai păstrat, pînă la urmă, decît sensul transmis de Caragiale.

Știu că fac parte din acea categorie atipică de cetățeni care funcționează după alt calendar decît cel oficial. Noi, credincioșii de rit academic, sărbătorim Anul Nou la 1 octombrie. Facem, încă de pe la sfîrșitul lui august, pregătiri pentru aniversare.

„Geamuuuuri!“. Astăzi, evident, ar trebui să strige „Termopaneee!“, dar nu se întîmplă așa. Duminica dimineața venea un țăran care striga gutural: „Smîntînaruuu’!“

S-a vorbit mult (mai ales în anii ’60!) de o posibilă dependență de opiu a împăratului Marcus Aurelius.

Poate avea chipul oricui. Al unui amic, al unui coleg de serviciu, al unui artist, al unui activist social, al unui muncitor într-o fabrică.

În Rusia se dopează şi paralimpicii?

La început, conferențiarul izbucnea în rîs, citind pasaje din cărțile pe care și le trîntea, literalmente obosit, pe catedră.

Aşa că, pe lîngă porci şi curcani, avem şi problema şobolanului politic. Problemă care se acutizează pe zi ce trece.

Seriile de sinonime, contextele tipice şi conotaţiile afective ale cuvintelor nu lasă loc de îndoială: în imaginea noastră despre lume, aşa cum se reflectă ea în limbă, ritmul de viaţă lent e bun, iar graba e rea.

Aud, mai ales din partea părinţilor, aceeaşi veşnică întrebare: „Ce «iese» un student de la Litere?“ Uneori îmi vine să răspund, exasperat: „Iese ce a intrat!“

Aș fi vrut să scriu toate astea în memoria ei, cînd tocmai am descoperit, într-un magazin strălucitor, un storcător de fructe mecanic, impresionant și frumos colorat, făcut din fontă. Un nou început, mă gîndesc…

Nu e deloc sigur că pictorii, spre deosebire de clienții lor, și-au permis, cînd le-a venit rîndul, scumpul proces al mumificării sau portretul care să-i însoțească.

Speranța că liderii pe care ni i-am ales prin vot democratic iubesc în mod real democrația, nu dorm cu gîndul doar la alegeri, și sînt gata să facă, împreună cu noi, orice pentru a o apăra. Rîdeți? Mai gîndiți-vă o dată.

E o întoarcere în vremurile în care URSS, RDG sau RSR defilau mîndre sub cercuri, în vreme ce disidenţii lor mărşăluiau în lanţuri.

Scuip în sîn şi abia aştept să mă întorc în Jilava.

Am urmărit recent, pe AMC, un remake al western-ului din 1952, cu Gary Cooper, High Noon/La amiază.

Chiar dacă nu mai e foarte la modă, vax s-a păstrat în limbajul familiar („eşti vax!“, „vax populi“ etc.) şi are un loc asigurat în literatură şi în dicţionare.

Vreun an-doi a funcţionat cu prioritate sloganul „Am să merg la Minister“ (sau, după caz, la Guvern). Treptat, el a lăsat loc altei formule de ameninţare, considerate, de cei în cauză, mai contondentă: „Mă duc la presă!“

Căutau și așa-numiți fixers, adică intermediari autohtoni pe ca­re-i plăteau pentru a le facilita legăturile cu localnicii. E o practică obișnuită.

Corbul, ca în filme, se înzdrăvenește, se tutuiește cu toată lumea. Apoi începe să zboare. Se așază printre cutiile cu monede romane cu ciocul larg deschis, obișnuit să fie hrănit.

Interlocutorul meu e funcționar într-o instituție publică. E foarte aproape de vîrsta pensionării, dar se ține foarte bine. E departe de a fi un rătăcit sau un drojdier de terasă. E cineva mîndru și sigur pe el, pentru că simte ceva limpede și întemeietor. Simte că e membru al unei majorități care are putere.

nstituţia sportului românesc e un dinozaur care va muri cumva, dar în nici un caz nu se va sinucide.

Pe  scurt,  au  început  să  mă  cam enerveze magazinele astea. Mai presus  de  toate,  mă  deranjează multele minciuni care se vînd înăuntru.

Stau la o fiţă de hotel la 1900 de metri altitudine, în Dolomiţi.

O întrebare personală: de ce avem întotdeauna nevoie de experienţa unor episoade traumatizante pentru a înţelege adevăruri simple, aflate la îndemîna noastră?

Mersul boului sau cel al carului tras de boi nu mai sînt, desigur, imagini familiare vorbitorului de azi; extinderea formulei adverbiale se bazează acum pe metafora animalieră a insultei, pe evocarea boului ca emblemă a prostiei.

Milioane de părinți și-au plîns sau își plîng soarta de a nu fi găsit, încă, meditatorul potrivit pentru odrasla lor. Milioane de copii au ­luat sau iau drumul bejeniei, cu caietele în boccea, către orele de după ore.

Foarte repede, în orice meserie, te prinzi că nu e destul să ai cunoștințe, fie ele și „vaste“, ca să fii un bun specialist sau ca să ajungi în echipe sau în proiecte mari.

De cînd există televizoare în casele noastre, e dezastru dacă pierdem la vreo competiție sportivă internațională.

A fost odată ca niciodată o societate minunată în care copiii erau crescuţi pentru a fi campioni, la fizică sau la educaţie fizică. Selecţia era dură.