Citire şi lectură

Bine zicea cronicarul cel de atîtea ori citat, „că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decîtu cetitul cărţilor“. Citiţi, citaţi, citiţi… Alt cronicar de mai deunăzi, pesimist o vreme, optimist mai apoi, ne spune altă „vorbă memorabilă“. I-ar fi zis-o, la rîndu-i, o bătrînă la care stătea în gazdă după încheierea studenţiei. Intrigată, proprietăreasa, să-l vadă pe tînărul chiriaş, om cu pretenţii de seriozitate, tot timpul cu cartea în braţe, nu şi-a mai răbdat inimii să-l întrebe: „Tot mai înveţi, maică?“ Că nu e alta mai cumplită caznă… „Pentru majoritatea oamenilor“ – ar fi descoperit mai tîrziu Călinescu – „citirea nu e o plăcere, ci «învăţătur㻓. În termenii „babei“: „Citea şi lua aspirină, lua aspirină şi citea“.

Că cititul e apanajul „omului învăţat“ e o idee veche şi îndărătnică. Vremurile au mai încercat s-o schimbe. Asociem îndeobşte cititul cu cartea, obiect de cultură cu coperţi şi indice de catalog în biblioteci, obiect de cult simbolic faţă de care restul citibilului păleşte resemnat. Şi totuşi, cred specialiştii, „revoluţia lecturii“ s-ar fi petrecut, prin veacul al XVIII-lea în Europa occidentală, odată cu răspîndirea vertiginoasă a gazetei. „Lectura extensivă“ ia locul treptat „lecturii intensive“, citirii repetate a unui număr restrîns de scrieri, la rigoare, a uneia singure, Biblia. „Unele cărţi sînt făcute spre a fi gustate, altele înghiţite şi numai puţine spre a fi rumegate şi mistuite“ – avertiza Francis Bacon într-un eseu despre învăţătură, explicînd metafora nutritivă: „Adică unele cărţi trebuie cetite doar în parte; altele cetite fără prea multă osîrdie, iar numai cîteva se cuvin cetite în întregime, cu multă luare-aminte şi sîrguinţă.“

Paradoxul este că evadarea cititului din mănăstiri sau din universităţi, din mohorîte încăperi de studiu renascentine, ticsite cu retorte şi semne zodiacale, sau din luxuriante cabinete de lectură şi de „curiozităţi“ ale barocului şi invadarea vieţii de zi cu zi de către insistenţele citibilului – mai nou, şi pe ecranele de PC – n-au produs cîtuşi de puţin o omogenizare a formelor şi a virtuţilor lecturii, ci, dimpotrivă, o şi mai mare polarizare a acestora. Apariţia şi proliferarea gazetelor ar fi dat, se spune, impulsul formării primelor societăţi de lectură, iniţial simple asocieri în vederea cumpărării şi citirii mai ieftine a cîtorva publicaţii. La rîndul lor, societăţile de lectură ar fi inventat forme de organizare internă care anticipau, in nuce, funcţionarea societăţilor democratice. Astăzi vorbim de accesul la informaţie, în principal scriptică, ca o condiţie esenţială a democraţiei. Şi tot astăzi pare să avem nevoie, din cînd în cînd, de doi termeni diferiţi pentru aceeaşi activitate: „lectură“ şi „citit“.

Cred că am moştenit, în vremurile moderne, mai toate contrarietăţile încercate de „antici“ în legătură cu umblatul cu cărţile, adăugîndu-le un surplus de fărîmiţare, de pitoresc şi de derută. Nu scapă mai nimeni de învăţarea cititului, dar continuăm să credem în mitologia „savantului“, a „şoarecelui de bibliotecă“, a lui homo contemplativus rătăcit printre bucoavne, în sublim sau în grotesc, de la normalitatea lui homo activus. Ne năucesc viziunile borgesiene ale bibliotecii-labirint ce conţine toate textele scrise sau nescrise vreodată, asociind ingenuu spaimele „epocii informaţionale“ cu metafora medievală a „universului-carte“, ce-şi aşteaptă „descifrarea“ tainelor. Şi nu uităm să ne scîrbim de Autodidactul lui Sartre. Ne încăpăţînăm să gîndim „universul cărţii“ ca pe o lume aparte, căreia îi acordăm, după caz, preţuire evlavioasă, enervare sau surîs condescendent. Persistăm în convingerea că cititul fără constrîngere îi face pe oameni mai buni, mai înţelepţi sau mai frumoşi şi nu ne săturăm să inventariem dovezile contrare. Avem, ca pe vremea lui Montaigne, a lui Francis Bacon sau a lui Robert Burton, erudiţi obtuzi şi meschini, cărturari bezmetici – „are minte multă, dar nu-i toată bună“ s-ar fi zis chiar despre Iorga – în cutare împrejurări sau pur şi simplu. Virtuoşi în arta citatului pilduitor se dedau cu voluptate neînţelegerilor elementare. Inşi tobă de carte îşi arată cu nonşalanţă malformaţiile resentimentare, răutăţile inhalate din praful bibliotecilor. Teratologia lecturii ba îngrozeşte, ba e primită cu o ridicare din umeri: sminteli inofensive. Donquijotismul cufundării în lumea cărţilor şerpuieşte printre medii şi straturi sociale, înţeles şi preţuit în fel şi chip. Pentru unii, „spune-mi ce citeşti ca să-ţi spun cine eşti“ e literă de Evanghelie. Pentru alţii, simplă fandoseală. „Lecturile“ fac subiectul unor departajări sociale şi profesionale dintre cele mai întortocheate. Ştiu de doctori care conduc cenacluri literare cu participarea pacienţilor, în spitale unde unii operează, iar alţii sînt operaţi. Am observat la mulţi profesori de română că se consideră diferiţi de colegii lor de alte materii, privindu-se ca pe „oameni de cultură“, iar pe ceilalţi mai degrabă ca pe un fel de „funcţionari didactici“. Autopercepţia, individuală sau de grup, e uneori jalnic dezminţită.

Lectura, cu îndărătnicia ei faţă de criteriile generale, seamănă suspect cu un fel de destin, amestec incontrolabil de predeterminat şi de aleator. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.