Haini vechi!
De curînd, comparam sonorul Bucureștiului cu sunetele din zone rurale. Și spuneam că, din punctul ăsta de vedere, Bucureștiul s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii. Orașul e astăzi, probabil, mult mai zgomotos decît în anii ’80. Mașini mai multe și motoare de toate felurile, de la cele ale motocicletelor la cele ale mașinilor de tuns iarba sau de găurit pereții. Ce i drept, pe vremuri se mai făceau auzite și zgomotele infernal-industriale, de la termocentrale sau uzine care produceau lucruri uriașe. Dar exista și o coloratură care astăzi a dispărut. Mă gîndesc la glasul de neuitat al țigăncii cu „Sticli goale, murdare, cumpăă…“ Cunoscătorii îi știau și secretul, acela că, de fapt, nu primea chiar orice fel de sticle. Dar oamenii se puteau alege cu ceva mărunțiș (strașnic negociat) și scăpau totodată și de sticlele care le ocupau cămările și balcoanele. Mai era și căruțașul care striga „Păăămînt dă floori!“, acompaniat de molcomul tropăit al calului care mergea la pas pe aleile dintre blocuri. În căruță puteai zări o găleată așezată peste o movilă neagră: cernoziomul după care alergau mamele noastre ca să-și bucure petuniile de la ferestre.
De o întreagă poveste mi-aduc aminte cu omul care striga, cu glas de fumător: „Haini vechi!“ Era gabor de pe la Tîrgu Mureș. Adică din neamul acela mîndru, cu pălărie neagră, cu boruri largi, mustăți răsucite, cămașă albă și pantaloni negri de catifea. În schimbul hainelor vechi dădea crătiți și oale emailate de foarte bună calitate aduse de prin Ardeal. Era un gen de schimb binecunoscut prin anii ’70-’80. Avînd un sac întreg de haine de dat, maică-mea l-a strigat pe fereastră. Odată însă ce gaborul mare și impunător cu pălăria aia s-a înființat în cadrul ușii, lucrurile au devenit foarte complicate. Mama voia cîteva oale de-ale lui, dar el nu voia hainele pe care le avea ea în sac. Le scotea pe rînd cu ochi de expert și i se păreau ba prea vechi, ba prea mici, ba prea urîte… A ales el ceva, dar nu atît, zicea, cît să merite vreo oală mai mare, ci doar una micuță de tot. Mama i-a spus că aia nu i trebuie și că asta e, încercînd să închidă ușa. Dar gaborul nu se mai lăsa dus. Începuse „afacerea“ și nu-i convenea să plece cu mîna goală. A devenit și el un pic mai cooperant și tîrguiala a continuat, maică-mea neîndrăznind chiar să-i închidă ușa în nas. Cred că la un moment dat s-ar fi mulțumit și cu crăticioara aceea mică sau chiar i-ar fi dat tot sacul pe degeaba, numai să scape de el. Dar nu era simplu. Cînd părea că, mai de voie, mai de nevoie, au căzut la o înțelegere, în loc să-i dea oala, țiganul o întorcea: „Da’ niște pantofi de la domnu’ n-aveți? Sigur aveți prin casă unii care nu-i mai trebuie.“ „N-am“, zicea mama, tot mai disperată. „Nu se poate“, făcea omul. „Atunci vreo cămașă. Sau niște șosețele de copil, că am și eu unu’ mic. Ia mai uitați-vă prin casă, cucoană.“ Și părea că el însuși ar fi fost gata să dea o raită prin apartament, să ia ce-i trebuie. Greu a scăpat mama de el de la ușă, învinovățindu-se singură de proasta idee pe care o avusese să-l cheme. În cele din urmă însă, mi se pare că a fost mulțumită de cratița cu care s-a ales.
Printre strigările care se auzeau prin București, țin foarte bine minte una care mă intriga: „Reeepar butoaieee!“ Nu știam la ce folosește, dar tot mama mi-a explicat că multă lume avea butoaie pe balcon, în care de obicei ținea varză. Omul probabil că avea chiar o bună piață pentru meșteșugul lui de dogar. Și mai erau cei cu „Geamuuuuri!“. Astăzi, evident, ar trebui să strige „Termopaneee!“, dar nu se întîmplă așa. Duminica dimineața venea un țăran care striga gutural: „Smîntînaruuu’!“ Avea tot felul de produse lactate. Nu știu de unde venea, dar mi-amintesc că pe atunci și vacile circulau destul de nestingherite prin cartier. Oamenii din satele de prin apropiere aveau obiceiul să le mai scoată la păscut prin Parcul IOR. În drumul lor pînă acolo, bănănăiau pe aleile dintre blocuri, unde mai lăsau și cîte o pleașcă și uneori se apucau chiar să mugească.
Revenind la oameni, o adevărată poezie era cînd venea omul care ducea multe mături în spinare și cînta cît îl țineau bojocii: „Măturaaa, măturaaa, / Măturică, măturea, / Mătura, măturaa“. La polul opus, scurtă, nazală și dură ca oțelul era strigarea folosită pînă încă foarte de curînd: „Fiare vechi!“
Dar prin vîltoarea tranziției s-a pierdut și un alt gen de sonoritate a Bucureștiului, și probabil că nu numai a lui. Cea a copiilor care se jucau pe sub ferestre, mai ales seara și mai ales vara, cu formulele lor clasice: „Un, doi, trei, Marius! Te-am scuipat!“ sau „Țară, țară, vrem ostași!“ cu invariabilul răspuns: „Pe cine?“ Mai erau și răsunătoarele numărători de la diverse jocuri. Prima care-mi vine în minte e: „An-tan-tiri-mogodan, / Cara-cara-si, / Principala-mo, / Rin-go“. Ce naiba o fi însemnat asta, n-am știut niciodată.
