O suflecare penală
„Şoc și groază“, îmi vine să exclam de cînd am aflat că blîndul meu coleg, Marinel Berinel, conferențiar la Folcloristică, a fost plasat sub control judiciar la domiciliu pentru – țineți-vă bine! – „hărțuirea sexuală a studenților în forme repetate și agresive“. Nu v-am recomandat întîmplător să vă „țineți bine“. Pentru cine nu-l cunoaște, menționez că Marinel este Cumințenia Pămîntului în varianta live. Dacă l-ați vedea, ați cotiza pentru el mai ceva decît pentru opera lui Brâncuși, vă garantez. Omul plutește, pur și simplu, pe coridoarele Universității, trăiește în lumea lui de mituri și legende cu o inocență ce ar merita sanctificată. Și eticheta de absent-minded professor („profesor distrat“) ar constitui o caracterizare prea sobră pentru el. Cum a putut ajunge un astfel de personaj să fie acuzat de o crimă atît de sinistră? Trebuia să aflu cu orice preț și cu orice risc juridic ori etic. M-am dus, prin urmare, fără teamă și ezitări, să-l vizitez pe vechiul meu amic Berinel. M-a întîmpinat cu figură descompusă. Părea să nu fi dormit de zile întregi. Din Cumințenia Pămîntului se transformase în Tristețea Galaxiei. „Ce faci, bătrîne, ce s-a întîmplat?“, l-am întrebat direct, observînd imediat că finețurile psihologice nu-și mai aveau rostul în conversația noastră.
A început să plîngă, lucru care m-a deprimat și mai mult. „Nici nu-ți poți imagina, Codrine, ce mi-e dat să trăiesc! Sînt praf. Voi fi, probabil, executat…“ „Vorbești prostii!“, am reacționat instantaneu. „Se va rezolva. La mijloc trebuie să fie o neînțelegere penibilă… Spune-mi ce a fost!“ „M-a pus Sfîntu’, prietene, să-mi înnoiesc cursul de folclor de la anul întîi, Română principal“, și-a început Marinel întunecata istorioară. „Ce mi-am zis? Hai să mai recurg și la ceva analiză de text, să nu mă rezum doar la elemente de cronologie și context cultural. Am introdus comentarii suplimentare – toate, hermeneutice – la numeroasele producții folclorice pe care, odinioară, le priveam din unghi strict tehnic. Am procedat așa și cu un străvechi cîntec ostășesc – de cătănie, cum era numit cîndva – foarte popular și în lumea modernă: Suflecată pîn’ la brîu. Ți-l amintești, desigur, măcar din filmele românești de război, de pe vremea lui Ceaușescu, bănuind că, la cum te știu, complet refractar la muzica populară autohtonă, nu l-ai auzit niciodată interpretat de Ion Dolănescu sau de vreun ansamblu regional…“ (Berinel avea dreptate: da, „prinsesem“ melodia prin peliculele cu soldați și da, nu o legam deloc de Dolănescu!)
„Ei“, a continuat universitarul amărît, „strofa de deschidere sună în felul următor: Mă dusei pe o cărare sus./Mă ntîlnii c-o fată mare jos./Suflecată pîn‘ la brîu,/Ducea, ducea rufele la rîu, să spele./O-ntrebai cu ce le spală sus?/Cu săpun și cu scrobeală jos./Suflecată pîn‘ la brîu,/ Ducea, ducea rufele la rîu./O ntrebai dacă e fată sus?/Ea mi-a spus c-a fost odată jos./ Suflecată pîn’ la brîu,/ Ducea, ducea rufele la rîu… Am atras studenților atenția că, în interiorul acestor versuri, descoperim toate tipurile de ambiguitate creionate de William Empson. La refren, ne lovim de o confuzionare reprezentațională evidentă. Cum adică suflecată pîn’ la brîu? Ne referim la poalele fotei ridicate și împachetate deasupra coapselor (de unde, pesemne, și forma, alături de denumire, plăcintei tradiționale – poale-n brîu!) pentru a nu se uda în apa rîului? OK, dar să observăm că personajul feminin nu se găsește încă la apă în momentul acțiunii, ci pe o cărare, mergînd către locul de derulare a acțiunii igienice. Ce sens ar avea să umble indecent prin tot satul? În plus, într-un asemenea caz, s-ar impune o cercetare istorică și culturală mai nuanțată, pentru a stabili ce purta femeia rurală româncă, în trecut, într-o zi normală de lucru, pe sub fotă!“
Am tresărit, dar Berinel nu a sesizat, urmîndu-și firul demonstrației academice. „Să fi fost izmenuțe, gogoșari, un slip obsolet, alt tip de lejerie intimă sau nimic? Dacă ne ghidăm după romanele cu țărani, scrise de Rebreanu ori Preda, logic ar fi să credem că nimic. Există la ei – nu-i așa? – atîtea scene în care flăcăul îmbătat de amor numai ridică fusta fetei și, gata, iubirea este consumată! Nu apare vreodată, ca în narațiunile urbane, obstacolul chiloților perturbatori. Ar fi de aceea eronat să bănuim că fata se îndreaptă spre rîu atît de impudic expusă. Bun, însă atunci la ce trimite buclucașa suflecare? Să fie vorba oare de suflecarea clasică a mînecilor, lucru necesar, în fond, actului de spălare a rufelor? Nici așa nu o scoatem la capăt, deoarece am ajunge să vedem femeia tradițională ca pe o curiozitate anatomică. Cum să fie brîul femeii la umeri și ea să se suflece pînă la nivelul lui? E drept că repetiția adverbelor sus și jos creează confuzie și ne poate arunca în ambiguitate biologică – să nu uităm că bărbatul o întreabă pe interlocutoare dacă e fată sus, iar ea răspunde senin că a fost odată jos. Am putea înțelege de aici că, în jocul erotic rural, zona brîului devine opțională, în funcție de opțiunile amanților. Bizareria anatomică s-ar explica astfel și configurarea genitală ar căpăta…“
„Stop, Marinele!“, am strigat îngrozit. „Mă tem că ai săvîrșit ceva mult mai grav decît terorizarea sexuală a tinerilor studioși. Ai batjocorit însemnele militare, împingînd un cîntec emblematic pentru armată în spațiul derizoriului obscen. Temerile tale inițiale sînt justificate. S-ar putea să fii executat și nu oricum, ci cu o rachetă, după modelul trădătorilor nord-coreeni. Probabil la Deveselu…“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
