Viaţa în oglindă (concavă)
Am un vecin cam de vîrsta mea, Nicușor Pomelnicu pe numele lui, despre care am crezut, pînă zilele trecute, că ar fi informatician. „Nu, nu sînt, dom’ profesor“, a rectificat el eroarea într-o împrejurare tehnic-locativă. „E adevărat că am făcut și Facultatea de Informatică acum, la bătrînețe, dar nu profesez. Am rămas – măcar din acest punct de vedere – la identitatea mea din tinerețe, aceea de inginer mecanic… Știu, vă surprinde precizarea măcar din acest punct de vedere, dar, dacă nu vă grăbiți, am să v-o clarific printr-o istorioară plină de învățăminte…“ Pentru o poveste bună am întotdeauna răgaz, așa că i-am dat cuvîntul, bucuros, domnului Pomelnicu. „Totul a început imediat după Revoluție“, zise el meditativ, „pe cînd Cristinel, băiatul meu – nu-l cunoașteți: nu stă cu mine și nici nu mă prea vizitează! –, avea vreo patru ani. Mi-am iubit mereu fiul și m-am străduit să nu-i lipsească nimic încă din fragedă pruncie. Ca și dumneavoastră, am fost un copil crescut în lipsurile comunismului. Am visat, pentru Cristi, un model diferit de existență, întemeiat pe fericirea necondiționată. Inevitabil, l-am cocoloșit, recunosc. Jucării, distracții, alintături. Numai că, foarte repede, din momentele de pionierat ale relației noastre, am observat un fenomen straniu, dom’ profesor: fiu-meu nu dădea doi bani pe variantele mele de jucării, distracții și alintături, solicitînd, vehement, cu totul altceva decît îmi imaginam eu a fi paradisul infantil al anilor ’90. Ne aflam într-o disjuncție aproape tragică, într-un contratimp încărcat de dramatism…
Să vă dau cîteva exemple. Îl duceam, să spunem, la circ (și azi îmi amintesc ce emoții mă încercau cînd ai mei găseau, în sfîrșit, bani și vreme să-mi ofere un spectacol de acrobație și dresaj!). El plîngea isteric să plecăm de acolo. Dorea să vadă tancuri și armament pe la expozițiile militare. Degeaba plăteam circarii pentru a-l urca pe un ponei dresat ori a-i pune un nas roșu de bufon. Urla ca din gură de șarpe să încetez. Căluțul se speria, iar nasul zbura cît colo. Nu vă ascund că le propuneam atunci artiștilor un mic compromis, ca să nu pierd complet cheltuiala. Mă îmbrăcam eu în costum de clovn și mă cățăram pe elefanți (de unde, de altfel, o dată, am și căzut în cap, petrecînd, ulterior, două luni sinistre la Neurologie!). Sau îi cumpăram mașinuțe teleghidate extrem de scumpe (salivam, la gîndul lor, cînd eram mic!). Ce să vezi? Dumnealui voia avioane, zbierîndu-și nemulțumirea din adîncul ființei, pînă ce, îngrozit, îi ascundeam nefericitele cadouri automobilistice, pentru a-l liniști. Vă dați seama că, din nevoia de a evita sentimentul inutilității investiției, ieșeam, pe ascuns, în fața blocului și mă jucam eu însumi cu sofisticatele mecanisme pînă cînd vecinii, exasperați, chemau, de urgență, o ambulanță de la „Băieții veseli“… Am stat și pe acolo șase luni. Îi luam ciocolată (pe care o visam și noaptea sub domnia lui Ceaușescu!), Cristinel țipa după plăcinte, aduceam ecleruri (nebunia – onirică, desigur – a adolescenței mele!), copilașul se dădea de ceasul morții să primească tort… Îi ofeream dropsuri (mamă, ce-mi plăceau cîndva!), el cerea brioșe…
Bănuiesc că ați intuit singur urmarea: mă îndopam cu toate dulciurile respinse de el, aidoma unui sălbatic. La patruzeci și doi de ani, am împins un diabet remarcabil, atît de remarcabil încît m-au ținut și pe la „Boli metabolice“ mai mulți ani. Cristi a crescut, dar obiceiurile sale s-au păstrat. Cînd a venit timpul facultății, l-am înscris la Informatică. Nu trebuie să vă zic eu dumneavoastră – ăsta e viitorul! S-a răstit însă la mine că el merge la Drept. N-am avut încotro și m-am dus eu la Informatică, unde am tras o astenie teribilă (sînt bătrîn, nu mai pot învăța cu ușurință!). Am aterizat iarăși la Psihiatrie, nu chiar la secția „Fără clanță“, ci la nevropați… I-am cumpărat motocicletă, rememorînd revistele cu motoare pe care le răsfoiam înfiorat în junețe. O splendoare de Ducati. Nu, că el preferă un Logan. Nu m-am îndurat să vînd bijuteria și am încălecat-o eu cu mare entuziasm. M-am făcut praf și pulbere într-un tei bătrîn. Cineva mi-a spus mai tîrziu că ăsta ar fi, cu adevărat, Teiul lui Eminescu, nu copacul amărît pe care-l divinizăm noi în Parcul Copou. Mă rog, pentru mine, n-a mai contat. Șaisprezece operații cu risc vital, două luni la Urgențe, patru la „Recuperare“ și trei la „Chirurgie plastică“. În fine, i-am achiziționat apartament. Cel din blocul nostru! Credeți că l-a primit? Nici pomeneală! Cică el detestă centrul orașului. Se simte bine în liniștea periferiei. Așadar, și-a luat, cu chirie, o garsonieră mărginașă. Am insistat să venim noi aici, dar nevastă mea, căpoasă: că ea nu pleacă nici moartă din vechea sa casă și așa mai departe. M am mutat singur deci…
De data aceasta, n-am mai eșuat în spital, din fericire, ci la notar. Am divorțat (amiabil) după trei decenii de căsnicie… Ei, dar povestea nu s-a încheiat. I-am obținut fiului și o nevastă nemaipomenită! Copila celui mai prieten al meu. Frumoasă, harnică, deșteaptă. Cristinel a crescut practic alături de ea. Totuși, cînd a auzit de aranjament, parcă a înnebunit. A declarat că mai degrabă emigrează decît să se însoare cu fata… Prin urmare, actualmente, sînt bîntuit de o dilemă majoră, dom’ profesor: dacă-mi iau soție tînără, n-ar trebui oare să mă supun, în prealabil, unui tratament? Într-o clinică de fertilitate, undeva?“
P.S. Cititor dilematic stabil, domnul Pomelnicu m-a asigurat că a apreciat recenta anchetă a revistei – „Meseria de părinte“ (Dilema veche, 651/2016).
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
