Singur pe lume
Am participat acum cîțiva ani la un proiect cu un obiectiv aparent bizar: promovarea în România a evaluărilor internaționale în educație, precum PISA, PIRLS sau TIMSS. La început n-am prea înțeles ce ar fi de promovat în legătură cu ele. Se fac, se primesc rezultatele, se analizează, se trag concluzii, se iau măsuri… Proceduri standard, nimic mai mult. Și oricum au grijă gazetele să promoveze din belșug fiecare astfel de testare în care a fost inclusă și România, cu atît mai mult cu cît rezultatele nu vin niciodată cu vești bune.
Însă tocmai această precaritate a performanțelor noastre educaționale, în comparație cu alte țări, pare să facă testările internaționale dezagreabile, în special în ochii multora dintre actorii din sistem, profesori, inspectori, funcționari din minister, decidenți. Ca să le luăm în seamă, ar trebui să acceptăm întîi de toate utilitatea lor. Or, se pare că pentru mulți dintre profesioniștii educației, singura lor noimă ar fi să dea apă la moară comentariilor din presă. Cum se zice acum, we are living in denial: ce nu ne place, nu vrem să auzim.
Se mai adaugă, la zvonistica denigratoare care aburește sistemul – că sînt partizane, prost întocmite, irelevante, desprinse de realitățile noastre ș.a.m.d. – și seducția înrădăcinată a excepționalismului autohton. Noi nu avem nevoie să ne comparăm cu alții, pentru că sîntem, prin definiție, „nepereche“.
Antropologii ne învață că, de regulă, la nivelul opiniei comune, comparația cu ceilalți debușează în stereotipuri negative. Le găsim, savuros, în scrierile noastre cronicărești: turcul e așa și pe dincolo, tătarul e vai, Doamne, leahul ce să mai vorbim… Credeam că-s vremuri de demult? Ei bine, sursa primară a unor astfel de prejudecăți, nevoia de încredere în comunitatea căreia îi aparții, n-a dispărut. Iar faptul că lumea noastră tot mai interconectată ne pune la dispoziție statistici comparative pentru aproape fiecare cotlon al existenței nu face, pentru unii, decît să întărească reflexul autodefensiv. Noi? Trebuie să fie o eroare, și cu siguranță n-are cum să fie întîmplătoare.
Gradul de acceptanță față de testările internaționale din învățămînt pare să se fi ameliorat între timp. Poate va fi contribuit, la aceasta, cu o cîtime și proiectul căruia m-am alăturat tangențial. Poate pur și simplu s-au mai schimbat vremurile. Se întîmplă însă ca ceea ce aflăm de pe urma acestor studii comparative să sară din schema lor de interpretare.
În privința competențelor de lectură, de înțelegere de text, ne situăm constant pe undeva pe la coada clasamentului. Privitor la abilitățile matematice și științifice, așijderea. În ultimul timp aria de cuprindere a evaluărilor internaționale s a extins și s-a rafinat. Și iată că a apărut un aspect, un indicator, în care figurăm pe o poziție singulară, afară din tabel, inclasabili, incomparabili: atitudinea adolescenților față de învățătură.
La o conferință la care am asistat recent ni s-a prezentat, între altele, un grafic care sintetiza rezultatele unei testări PISA privind nivelul motivației elevilor de gimnaziu în diverse țări din Europa și din lume. Graficul arăta cam așa: un nor de punctișoare, mai dens pe linia mediană și mai rarefiat către margini. În partea de sus a norului tronau țările cu o atitudine marcat pozitivă față de școală, față de carte. În partea de jos se aflau țările cu un grad mai scăzut de motivație. Undeva, complet în afara arhipeleagului, o insulă rătăcită, un luceafăr stingher pe bolta înstelată a rîvnei la învățătură: România. Din păcate, în emisfera sudică.
Ce face ca aversiunea față de școală să atingă în România cote neînregistrate nicăieri altundeva rămîne un mister. Multe țări din proximitate au avut istorii educaționale similare, în contexte sociale și politice comparabile. Mai mult: rezultatele la învățătură ale elevilor din țările respective, testate și ele prin evaluări internaționale, sînt, cu plusurile și cu minusurile de rigoare, la fel de mediocre sau submediocre. Reformele încercate prin vecini n-au fost nici ele un succes, cel puțin prin prisma output-ului în învățare.
Lista motivelor invocate la noi pentru a explica inapetența pentru carte a adolescenților ne ajută prea puțin pentru a înțelege singularitatea poziției noastre. Cred că și în Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Serbia, Ucraina ș.a.m.d. tinerii sînt seduși de tentația jocurilor pe computer în detrimentul temelor de acasă. Pun mîna în foc că și pe-acolo modelele de reușită socială promovate de micul ecran, pe care elevii s-ar simți tentați să le urmeze, sînt tot din zona Botoxului de showbiz și a jambierelor de fotbal. Sînt convins că și pe-acolo un antreprenoriat vorace a dat tinerilor iluzia – e doar o iluzie? – că e suficient să fii un pic șmecher și să știi pe cine trebuie, cînd trebuie, ca să te bucuri de reușită în viață. Cred că în țări precum cele menționate calitatea actului didactic, incusiv gradul de seducție al acestuia, nu diferă radical. Împărtășim o istorie comună a ieșirii din comunism, cu dificultățile inerente pentru trecerea de la un sistem de învățămînt centralist și autoritar la unul, cum se spune, „centrat pe elev“. Avem în comun cam aceleași handicapuri economice, cam aceeași degringoladă organizatorică și cam aceleași probleme de stratificare socială – ar trebui să plutim, vasăzică, în același nor. Și totuși, cînd prognoza meteo indică doar cer mohorît, la noi în sat plouă cu găleata și nu dă semne că va înceta.
Nu știu cine și cum ar putea face lumină în enigma aversiunii fără egal a tineretului român față de învățătură. Știu însă că e trist să fii singur pe lume. Cînd am citit, în copilărie, cartea cu acest titlu a lui Hector Malot, am bocit pe rupte.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
