Turmentat
Multe dintre metaforele colocviale ale beţiei presupun o atitudine empatică, de compătimire faţă de insul care suferă fără vină, din cauze total exterioare voinţei proprii. Beţia e prezentată ca o fatalitate, independentă de orice responsabilitate; omul beat e o victimă. În seria de cuvinte şi expresii familiar-argotice care denumesc starea insului beat, această viziune domină, asociată fie cu litota, fie cu hiperbola: omul care a băut e tulburat sau obosit, dar şi împuşcat în aripă, trosnit, torpilat, trotilat etc. Cetăţeanul turmentat e un reper literar pentru imaginea ironică a victimei, dar şi unul lingvistic pentru sensul secundar, produs prin eufemism, al adjectivului turmentat.
De fapt, adjectivul turmentat, provenit din participiul verbului a turmenta, aproape că nu se mai foloseşte astăzi altfel decît ironic şi cu aluzie la piesa lui Caragiale. DEX înregistrează pentru turmentat doar sensul „beat“, etichetînd cuvîntul ca „livresc“; chiar şi verbul a (se) turmenta este explicat doar prin sinonimul a (se) îmbăta. Desigur, dicţionarele istorice atestă folosirea verbului şi a familiei sale lexicale cu alte sensuri, preluate de la etimonul francez (verbul tourmenter), dar şi din italiană (tormentare). Verbul a turmenta şi participiul turmentat făceau parte în secolul al XIX-lea din categoria cultismelor latino-romanice împrumutate recent şi prezente în texte literare (la Ion Heliade Rădulescu, mai ales), ştiinţifice, politice, filozofice etc. („omul primitiv este turmentat de sentimentul incertitudinii“ – Vasile Conta, Teoria fatalismului, în Convorbiri literare, 1.02.1876). În dicţionarul academic latinizant al lui Laurian şi Massim (1876), familia lexicală în discuţie era surprinzător de bogată, fiind preferate formele cu o, mai apropiate de italiană: torment, tormentare, tormentat, tormentaţiune, tormentator, tormentatrice, tormentos. Substantivul torment era definit ca „tortură, durere psihică, durere morală“, iar exemplele pentru adjectiv corespundeau aceloraşi sensuri: om tormentat, minte tormentată de idei extravagante, animă tormentată de pasiuni, vite tormentate de oameni cruzi şi fără misericordie.
Din dicţionarele mai vechi şi mai noi nu se poate totuşi înţelege cînd şi unde a apărut sensul ironic-metaforic al adjectivului turmentat (pentru care dicţionarul tezaur – Dicţionarul limbii române, Litera T, 1983 – oferă ca primă atestare chiar comedia O scrisoare pierdută, din 1884). Cercetătorii s-au întrebat, pe bună dreptate, dacă sensul „beat“ e o creaţie a lui Caragiale sau e o preluare din registrul colocvial al vremii. Datorită resurselor electronice actuale (în primul rînd Biblioteca digitală a Bucureştilor), putem verifica intuiţiile privind circulaţia termenului în presa vremii lui Caragiale. Iar căutările automate în texte confirmă ceea ce presupunea Cristina Florescu, într un studiu despre limbajul familiar românesc, precum şi viziunea Ioanei Pârvulescu asupra „lumii ca ziar“, asupra strînsei legături dintre textele jurnalistice ale vremii şi viziunea şi limbajul caragialian. Se confirmă faptul că turmentat era folosit foarte frecvent, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, nu numai cu sensurile proprii preluate din franceză – „angoasat, torturat“, ci şi cu sensul figurat „beat“.
Registrul căruia îi aparţinea cuvîntul pare a fi fost iniţial cel pretenţios şi eufemistic – administrativ şi jurnalistic – în care şi azi circulă formule aluzive clişeizate. Turmentat de băuturi spirtoase (se menţionează de obicei sursa tulburării) e sintagma de secol al XIX-lea căreia îi corespunde astăzi formula aflat sub influenţa băuturilor alcoolice. Multe atestări provin din Monitorul oficial, de exemplu dintr-o petiţiune a unei doamne care intentează proces de divorţ, deoarece soţul „viind mai adeseori turmentat de băuturi spirtoase“, ea a suferit „cele mai rele insulte şi chiar bătăi“ (25.08.1878). Termenul apărea frecvent în scurte ştiri, în Monitorul oficial: „P.S. (…) fiind turmentat de băuturi spirtoase (…) a căzut în Dunăre şi s-a înecat“ (13.12.1883); „G.N. (…), fiind oarecum turmentat de băutură, s-au aprins hainele de pe dînsul“ (18.02.1884); „individul I.L. (…) fiind turmentat de băuturi (…), din cauza beţiei mătănăind în apă a căzut într-o bolboacă“ (10.09.1888). Într-o asemenea ştire apare chiar sintagma cetăţean turmentat, într-un context care nu pare influenţat de piesa lui Caragiale, ci pur şi simplu utilizează formulele uzuale ale vremii: „În Galaţi, un cetăţean turmentat şi-a înjunghiat nevasta cu un cuţit şi femeia a căzut moartă. Cetăţeanul e arestat“ (România liberă, 25.10.1885).
Din toate aceste utilizări nu s-a mai păstrat, pînă la urmă, decît sensul transmis de Caragiale. În mass-media, formulările ironice actuale sînt clare aluzii la Cetăţeanul turmentat: de la descrierea stării de beţie – „şofer turmentat, show la Poliţia din Piteşti“ (realitatea.net, 24.05. 2015) la cea a stării de confuzie politică – „alegător turmentat“ (Dilema veche, 23.05.2016). În româna din Republica Moldova pare să se fi păstrat ceva mai mult uzul vechi (precizarea cauzei, sensul de bază), dar folosirile sînt tot ironice: „Turmentat de alcool, un bărbat a ajuns de la iaz direct la Inspectorat sub escorta poliţiştilor“ (publika.md, 17.06.2015); „Șevciuk, turmentat de iubirea către Ștanski. Visează la revenirea la URSS“ (evzmd.md, 10.05.2016).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
