Un figaro moldo-(cuţo)-vlah
Celebra operă a lui Rossini, Bărbierul din Sevilla, a luat pentru mine, recent, așa cum zic și în titlu, o turnură moldo-cuțo-vlahă. Mai ales „cuțo“, ca să fiu sincer. Veți vedea imediat de ce. Am un vecin de scară frizer. Băiat foarte bun. Îmi cedează, uneori, locul lui de parcare, cînd ajung seara acasă, de la cursuri, iar străduțele din jurul blocului nostru arată ca un veritabil Armaghedon rutier: „Intrați dumneavoastră aici, domn’ profesor, că eu mai am un spațiu în curte la nașu’, uitați, chiar peste drum!“ Îl întîlnesc deunăzi pe scări. Profund abătut, lipsit de strălucirea jovială a lui Figaro, sub impactul căreia mi-l reprezentam mental, practic, neîncetat. „Ce mai faceți, nea Costel?“ îl întreb puțin descumpănit de îngîndurarea sa ireversibilă. „Rău de tot, domn’ profesor! Rău, rău, rău! Am sfeclit-o, mă caută interlopii!“ a răspuns cu tremur în glas. „Cum așa? Ce s-a întîmplat?“ m-am arătat eu tulburat. „Ehee“, a oftat vecinul meu trist, „totul a pornit de la o frizură, dacă vă puteți imagina. Adică de la propria mea meserie… Am tuns-o pe nevastă-mea, Florica, după un model pe care l-am învățat de pe Internet. Meseriaș, șic, ce mai! Ea, însă – nemulțumită foc la sfîrșit! Cică i-aș fi făcut urechi – din bucle, carevasăzică – de cocker spaniel… Acum, ce să spun? Este adevărat că, atunci cînd a văzut-o prima oară cu noua coafură, Marmeladă, cockerul lui Marinică de la șase, parcă a înnebunit. A lătrat la ea agresiv, deși fusese mereu prietenos cu noi înainte de asta. Adesea, Florica îl mîngîia și îi ridica urechile, cu simpatie, în vînt... Nu s-a potolit nici azi, după două săptămîni. De cîte ori o zărește pe soție, mîrîie enervat și, după aceea, cînd Marinică îl smucește de lesă, intră într-o tînguire dubioasă, nedezlipindu-și privirea de părul soției. Mi-e și jenă să mă mai întîlnesc cu vecinu’…
Dar nu asta vreau să vă povestesc!“ și-a sesizat, deprimat, nea Costel digresiunea. „Mergem, într-o zi, cu toții, eu, Florica și băiatu’, să facem aprovizionarea de Paști la Auchan, magazinul de la Pallas, cu parcare subterană. Am vrut să evităm aglomerația și ne-am dus dis-de-dimineață. Am ajuns cu un sfert de oră mai devreme de deschiderea supermarket-ului și am așteptat în mașină. Parcarea era absolut goală, mai mare dragul să te uiți la ea. Deodată, apar două mașini fițoase, da’ fițoase la greu, domn’ profesor, ceva ce eu nu am mai văzut în viața mea. Se opresc una în fața celeilalte, cu farurile aprinse. Din ele ies doi tipi solizi, rași în cap, cu ochelari de soare, tricouri negre și brațele pline de tatuaje. Fără să-și adreseze vreo vorbă, deschid portbagajele și scot – fiecare – cîte o servietă de piele. Le schimbă între ei și, tot tăcuți, se despart. Unul a plecat imediat, cu scrîșnet teribil de roți, ălălalt s-a oprit o clipă să studieze nu știu ce la parbrizul limuzinei. Ghinionul nostru! Atunci ne-a observat pitiți, cuminți, în Logan-ul străvechi. Și-a ținut fixate lentilele întunecate în direcția noastră preț de cîteva secunde, apoi a intrat ezitant în automobilul propriu și a șters-o mai zgomotos decît colegul său. Am bănuit că asistasem la o tranzacție mafiotă, însă, răsuflînd ușurați la decolarea abruptă a individului, nu am mai acordat importanță detaliilor. Ei bine, după Paști, domn’ profesor, s-a prăbușit cerul pe mine! Cine vine în frizeria mea? Tipul urît și mare, ce ne fotografiase, cu privirea, mașina, în parcare. M-au apucat toți tremuricii din lume, vă dați seama, eram ca gelatina din piftia de pe vremuri, preparată de biata maică-mea la Crăciun. Mi-a făcut numai un semn din cap că intenționează să discutăm afară. L-am urmat, pășind ridicol, de frică, aidoma lui Mr. Bean…
„«Băiețică», mi-a șuierat în ureche interlopul“, a continuat Nea Costel cu fizionomie descompusă, „«m-a trimis șefu’ să-mi spui prețul tău în schimbul pozelor pe care le-ai prins în parcarea de la Pallas și care, desigur, nu trebuie să mai urce la superiorii tăi din Poliție!» Mă mir că nu m-am scăpat pe mine, domn’ profesor, așa de puternic m-am speriat, auzindu-l. I-am explicat, cu lacrimi în ochi, că nu sînt polițist, că n-am pozat nimic, că mă aflam acolo, la cumpărături, cu familia, că lucrez, ca frizer amărît, la patron și așa mai departe. Credeți că a crezut vreo iotă? Vai de capul meu! Și-a scos ochelarii, s-a hlizit la mine și a sfîrîit printre dinți: „Nene, oi fi eu din Ilfov, da’ îți par tîmpit? Ai senzația că noi nu știm practicile polițiștilor din Iași – stabilite de fostul vostru primar – de a face filaje îmbrăcați în civil, cu un cocker după voi, în semn de plimbărică matinală ori nocturnă, după caz?» Am rămas mut. Cum să-l mai lămuresc că ființa pe care o localizase pe bancheta din spate nu era cocker, ci nevastă-mea? Nu ar fi avut nici un sens. Am acceptat, prin urmare, să le comunic un preț mîine dimineață și, ulterior, să primesc banii în schimbul fotografiilor. Problema este, domn’ profesor, că habar n-am cît să le cer și ce poze să le prezint…“ Of, Doamne, natura asta a mea irepresibil-bășcălioasă! Nu m-am putut abține și i-am sugerat vecinului să le ceară contravaloarea tunsorii de cocker, iar, drept poze conspirative, să le ofere cîteva instantanee cu Marmeladă de la etajul șase. A coborît scările stupefiat. În contrapartidă, dincolo de stinghereala gafei comise, eu m-am retras totuși cu un sentiment de relaxare. M-am bucurat că nu mă aventurasem niciodată să mă tund la Nea Costel. Sînt, de decenii, fidel frizeriței mele, specialistă în coafuri de mioritici carpatini.
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
