De la împrumutătoare la ghilimici

Termenul ghilimele, un împrumut nu foarte vechi din franceză, ilustrează foarte bine oscilaţiile şi ezitările de care au dat dovadă vorbitorii şi „normatorii“ limbii române în adaptarea unor terminologii moderne. 

Termenul ghilimele, un împrumut nu foarte vechi din franceză, ilustrează foarte bine oscilaţiile şi ezitările de care au dat dovadă vorbitorii şi „normatorii“ limbii române în adaptarea unor terminologii moderne. Dicţionarul explicativ (DEX) şi Dicţionarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită (DOOM 2005) înregistrează cuvîntul doar cu forma sa de plural. În DEX apar variantele ghilemele şi ghilimete, pe care DOOM nu le admite ca literare. De-a lungul secolului al XX-lea, varianta ghilimete a fost totuşi folosită destul de mult: de fapt, forma este mai apropiată de etimonul francez guillemets decît ghilimele, ceea ce a făcut ca mulţi oameni de cultură să o prefere. Cuvîntul este unul dintre multele împrumuturi instabile, pentru care vorbitorii au urmat uneori scrierea din limba de origine, alteori pronunţarea sursei, nu de puţine ori optînd pentru un compromis aleatoriu între acestea. Cel mai probabil, s-a pornit de la forma scrisă a cuvîntului guillemets, dar finala acestuia a fost înlocuită, în procesul spontan de adaptare la română, cu una mai frecventă, caracteristică unor substantive feminine cu finala în -ea accentuat (stele, vîlcele), inclusiv unor diminutive (păsărele, floricele).

Este atestată mai întîi forma ghilmete, pentru care Dicţionarul limbii române (Tomul II, partea I: F–I, 1934) citează o lucrare de specialitate: George Ionescu, Călăuza tipografului. Cu un rezumat din istoricul tipografiei de la invenţiune şi pînă în zilele noastre (Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906). Adaptarea ghilemele a fost însă admisă destul de repede: este cea selectată de dicţionarul academic citat, în 1934, ca şi de August Scriban (1939), care o consideră, totuşi, un „barbarism“. Treptat a mai apărut o variantă, în care s-a produs şi asimilarea lui e la i: ghilimele.

Înainte de acceptarea franţuzismului instabil, gramaticile româneşti foloseau alte etichete pentru a indica semnul grafic respectiv: aducătoare (la Diaconovici Loga, 1822) sau semnul aducerii (Heliade Rădulescu, 1828) etc. Despina Ursu şi N.A. Ursu (în Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare, 2004) oferă o listă impresionantă de sinonime (în mare parte, calcuri după germană sau limbi slave): aducătoare, semnul de aducere, semnul aducerei înainte, semnul aducerei aminte, semnul arătător sau aducător înainte, aducătură, pomenitură, arătare, aducătorul aminte, semnul mărturiei, luniţele, ţitaţia, împrumutătoarea. Autorii identifică şi forma (şi mai apropiată de ortografia franceză) guilemet, la E. Protopopescu şi V. Popescu, Nou dicţionar portativ de toate zicerile radicale şi streine reintroduse şi introduse în limbă, cuprinzînd şi termeni şcienţifici şi literari (Bucureşti, 1862).

Probabil că singularul ghilimea a fost refăcut ulterior, pornindu-se de la plural (după modelul stea-stele, vîlcea-vîlcele). Al. Graur presupunea, totuşi, procesul invers, considerînd că pluralul ghilimele s-a format de la ghilimea; în orice caz, recomanda cu convingere varianta ghilimele în locul formei concurente ghilimete (Dicţionar al greşelilor de limbă, 1982).

Astăzi, singularul ghilimea este destul de folosit, chiar dacă dicţionarele nu îl recomandă; se recurge totuşi la el, din necesităţi tehnice, de exemplu într-un tutorial online, în care apar „o ghilimea de deschidere simplă“, „o ghilimea de închidere dublă“ etc. (support.office.com) –, dar şi colocvial: „…Aţi văzut vreodată o ghilimea singură?“ (cafeneaua.com).

Registrul colocvial a mai produs o inovaţie: după modelul hibrid al unor paradigme substantivale care asociază singularul format cu un sufix şi pluralul format cu alt sufix (rîndunică-rîndunele, floricică-floricele), s-a format şi un destul de surprinzător ghilimică. Forma mi se pare, deocamdată cel puţin, doar glumeaţă, parodică, fără riscul de a se extinde şi de a crea şi mai multă confuzie în uzul termenului ghilimele: „Mare invenţie este ghilimica“ (profox.ro); „păi era un citat, se mai vede ultima «ghilimic㻓 (motociclism.ro); „oleacă am pus cu o ghilimică mai mult“ (forum.md). De la ghilimică se formează, desigur, şi un nou plural, ghilimici, care pare la fel de ludic şi parodic: „Pune şi tu nişte «ghilimici»“ (totalmush.ro); „pune ghilimici la gogomănia aia“ (roportal.ro); „luaţi voi opusul cuvîntului dintre ghilimici, vă rog“ (sportultecucean.blogspot.com) etc. Multe dintre exemplele recente pun cuvîntul ghilimici între ghilimele. Noua formă, probabil efemeră şi cam derutantă, are totuşi un merit: exprimă un anume grad de simpatie, sugerînd o familiaritate protectoare şi afectuoasă faţă de un semn adeseori ignorat.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).