Teme literare
Deunăzi, sub efectul mnemotehnic al conversației cu doi foarte buni prieteni la o cafea, am realizat că m-a chinuit morbul scrisului de la o vîrstă extrem de fragedă. În clasa a II-a, adică pe la opt ani, imediat după ce deslușisem întrucîtva tainele caligrafiei, am și avut prima experiență semnificativă în domeniu. Am redactat, pe un caiet cu linii drepte și întrerupte, destinat școlarilor începători în rotunjirea literelor, un lung poem epic despre secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Din păcate, nu-l mai am. Aș fi reprodus aici, bucuros, scurte fragmente pentru nostalgici. Oricum, garantez că era executat după toate rigorile epocii – cu avînt revoluționar și sugestia adorației extatice, plin de devotament patriotic și fanatism declarativ, colorat cu „fapte mărețe“ și „viitor de aur“. Eroul versurilor dărîma munții și mîntuia mulțimile mesmerizate. Zîmbea „kimirsenic“ peste dealuri și văi, ocrotind, necondiționat, copilăria. În România, ca să menționez una dintre rimele favorite ale textului respectiv. Situația îmi apare azi ușor paradoxală. Lucrul se întîmpla în a doua jumătate a anilor ‘70, cînd lumea nu-l mai iubea pe Ceaușescu. La mine în casă, precum în majoritatea familiilor din țară probabil, se asculta, în fiecare seară, Europa Liberă. Începuse criza mîncării. Îmi amintesc părinții discutînd, înainte de culcare, că ar fi trebuit să se trezească devreme pentru „a prinde rînd“ la diverse chestii alimentare. Nici la școală, nici la joacă, lucrurile nu stăteau mai roz pentru conducător. Învățătoarea noastră nu se omora după „prelegerile“ despre istoria glorioasă a partidului și nici după intonarea imnului de stat la debutul și sfîrșitul orelor. Copiii relatau, nestingheriți, bancuri cu geniul din Carpați, bancuri pe care le auzeau, fără îndoială, în mici conclavuri domestice. Glumele cu Ceaușescu ne distrau teribil, deși revelau un umor îndoielnic. Cred că determinau sentimente de complicitate la o prezumtivă „crimă de lezmajestate“.
Rețin și acum două dintre ele. În prima, Ceaușescu, Brejnev și Carter zboară cu un avion pe deasupra României, contemplînd, pe fondul descrierii promoționale a gazdei, frumusețile patriei mioritice. Deodată, avarie majoră la motoare. Pilotul constată că trebuie să părăsească toți aeronava, dar că nu are decît trei parașute. Ceaușescu țipă că este cel mai iubit fiu al poporului și trebuie să trăiască. Ia o parușută și sare. Brejnev se declară liderul celui mai mare stat de pe mapamond și înhață, la rîndu-i, o parașută, plonjînd apoi hotărît. Carter, om religios și blînd, privește compasiv la pilotul român și îi zice: „Oi fi eu președintele Statelor Unite, însă tu ești tînăr. Pune ți, te rog, parașuta rămasă și bucură-te de viață!“ „Nu, domnu’ președinte, stați liniștit, sărim amîndoi, că mai sînt două parașute!“ „Cum așa?“, întreabă Carter surprins. „Păi, n ați văzut că prostovanul de Ceaușescu a luat sacul cu cartofi pe care voiam să i-l duc soacră mii?“ În cea de-a doua, îl vedem pe secretarul general împreună cu tovarășa sa de viață și de luptă. Sînt captivi într-un staul cu oi, din motive neprecizate de anecdotă. Înfometați, cei doi recurg la singura formă de supraviețuire – băutul laptelui direct de la sursă. Tovarășa nimerește o oaie, tovarășul, abulic, alege un berbec. După vreo două zile de hrană naturală, Ceaușescu, epuizat, o interoghează pe consoartă: „Auzi, Leano, oaia ta are lapte? Întreb pentru că a mea parc-ar da numai zer!“ E drept că am înțeles puțin mai greu bancul acesta, dar, altfel, am rezonat cu el din prima clipă. Era ostil lui Ceaușescu, așa cum era tot mediul underground din acele timpuri, singurul care conta și în care generația mea s-a format plenar. Ei, și atunci, cum Dumnezeu s-a întîmplat ca întîiul meu „text literar“ să fie o odă închinată titanului din Scornicești, pătrunsă de un tulburător pathos proletar? Bănuiesc că își va fi pus întrebarea în cauză și taică-meu, căruia i-am citit, mîndru, întregul poem. Bietul om și-a făcut o cruce mare și s-a lăsat să alunece moale, fără o vorbă, pe canapea.
Gestul nu a fost deloc pedagogic. Pe lîngă neîncrederea în posibilitățile mele lirice, pe care mi-a transmis-o instantaneu, m-am și speriat îngrozitor. Am crezut că, prin lectura nord-coreeană, îmi omorîsem părintele, provocîndu-i un infarct. S-a sădit totuși acolo, neștiut, sămînța unei epifanii estetice, experimentate, iată, abia în prezent, la patruzeci de ani de la eveniment. În mod cert, Ceaușescu reprezenta pentru mine doar o „temă“ și nu o realitate bine conturată, cu implicații etice și psihologice. Constituia un „motiv“, așa cum – urma să învăț mai tîrziu – erau natura, dragostea, ura, adevărul, minciuna, prietenia, trădarea, ipocrizia sau nebunia. Contextul cultural al României îl „dezbrăcase“ de umanitate, transformîndu-l într-o noțiune, într-o abstracțiune pură. O abstracțiune „la modă“ printre „textierii“ vremii. Mă gîndesc, de aceea, să nu fi trăit un impuls subliminal matur (versat) în psihicul meu infantil. Îmi „dădusem seama“, cum ar veni, subconștient, că, pentru a răzbi în artă, trebuia să fiu în trend, iar trend-ul devenise însuși Ceaușescu. De unde rezultă o concluzie demnă de studiul teoreticienilor erudiți ai postmodernității: există, desigur, suprapuneri între funcția moralei și cea a literaturii, însă temele propriu zis literare sînt autonome, își permit carevasăzică luxul amoralității.
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
