Un sport la Răsărit

Păi, nu prea. N-are cum. Erau vremuri în care fotbaliştii palmau ţigara la intrarea pe teren, ceea ce era rău, bine era că această libertate cuprindea şi zona imaginaţiei, a inventivităţii, curajului şi nonconformismului. Da, oamenii fumau, beau şi trăiau. Azi sîntem îndemnaţi să nu mai facem de nici unele. Cruyff, ce-i drept, a cam exagerat. Şi cu ţigara, şi cu ideile. A transformat fotbalul într-o meserie completă. Acest fel de a juca mingea a despărţit copilăria lui Baricco – tipul care, fundaş fiind, nu se întîlnea nicio­dată cu atacanţii propriei echipe – de maturitatea unui fotbal de „barbari“. Johan, venind dintr-o ţară care a democratizat ştiinţa şi care nu-şi permite să piardă un metru de pămînt, a înţeles că nu poate lăsa nici un petec de iarbă nearat de crampoane. Aşa că a făcut din fotbal un mecanism de ceasornic. Toate piesele să se mişte sincron, a zis el. Şi aşa a fost. Şi a fost bine. Guardiola, pe care Cruyff l-a descoperit şi care a continuat munca olandezului, a avut o vorbă minunată cînd încă maestrul său era în viaţă: „Cruyff a construit catedrala. Noi doar o întreţinem“. Venind de la unul care se întîlnea des cu Sagrada Familia, e inspiraţional. Azi nu mai facem catedrale. Azi facem doar afaceri. De preferinţă, păcălind Fiscul cu conturi în off-shore-uri, aşa cum tocmai s-a descoperit în cazul micuţului Messi. Dar de unde pînă unde a apărut Messi în discuţia despre Cruyff?!…