Farmecul discret al ambivalenţei româneşti
Una dintre glumițele care ne fac să ne „simtem“ bine este cea în care spunem că refugiații fug de mîndra noastră țară ca dracu’ de tămîie. Celebra știre cu niște nefericiți care se rătăciseră pe-aici – și-i luase plînsul cînd aflaseră pe unde-au nimerit – a făcut o carieră măreață. Toți marii comici ai neamului, reuniți în cel mai exploziv episod dintr-un Cascadorii rîsului (Reloaded!), nici măcar n-ar visa să obțină hăhăielile ciclopice pe care le-a prins știrea asta, devenită reper al vremii noastre. Legendarul pact cu promiscuitatea a mai dat încă o capodoperă din galeria celor care ne au învățat „ce-nseamnă veșnicia“. Plăcerea aproape erotică de a ne autodesconsidera, deopotrivă cu cea de a privi de sus absolut tot ce s-ar putea ivi vreodată în cunoașterea umană, au mai traversat un moment de glorie istorică.
E foarte interesant ce se citește pe figurile unora dintre cei care simt bucuria dezlănțuită de a spune glumița asta de o mie de ori pe zi și de a se bucura de ea, la fel, de fiecare dată. Imediat după lățirea rîsului pe față, se vede bucuria aia imposibil de definit, fericirea amară (dar, totuși, fericire, frate!) că am făcut ceva pînă la capăt și ne-a reușit. Adică zicem, de ani și ani, că „sîntem ultimii din lumea asta“. Uite că ne-a ieșit ce-am zis! Am reușit ceva! Sîntem atît de „ultimii“, că nici refugiații ăia nu vor să calce pe-aici. Rîdem, dar e un rîs din alt film. E un rîs cu care ne-am obișnuit de mult, cînd am înțeles că doar rîsul ne poate salva. Între timp, au trecut ani și ani, au apărut și alte posibilități de salvare, dar asta ne-a plăcut nouă cel mai tare. Ne-a rămas la suflet.
E momentul să intervină, în forță, contragreutatea disprețului de sine și de compatrioți. Altfel, dăm în depresie. Prin urmare, mecanismul de protecție împinge-n față disprețul față de restul lumii. Trecem, instantaneu, de cealaltă parte a baricadei. Toate celelalte ființe umane de pe lumea asta sînt vrednice de dispreț: n-au umor, nu știu să se distreze, sînt… proaste, ce s-o mai lungim?! Iar refugiații ăia sînt toți o apă și un pămînt. „Vin din lumea aia arabă? Da. Ei, atunci sînt toți la fel. Islamiști și teroriști. Needucați, murdari, răi, primitivi, violenți. N-au ce să caute printre noi. Să nu vină pe-aici să ne ia ajutoarele sociale. Plus că noi sîntem creștini, iar ei musulmani. Să stea acolo la ei! Oricum, am văzut cum era cu arabii încă din vremea lui Ceaușescu…“ Și fără prea mult efort, așa, din senin, dintr-un popor extrem de tolerant – așa cum ne place să ne autodefinim –, o mai luăm și pe arătură. Sigur, deocamdată e o excepție. S-a întîmplat doar o dată ca niște adolescente de origine arabă să fie agresate în capitala patriei noastre. Poate că nu-nseamnă mare lucru. Dar starea de spirit care duce la așa ceva spune enorm.
Culmea, ce ne ajută substanțial în a nu da în foc e același lucru care ne și ține pe loc și ne face să ne autodisprețuim. Ambivalența. Poate c-am face noi lucruri care mai de care mai diferite, dar ne interesează tare ce se spune despre noi. Ce spun vecinii de continent, pe care-i disprețuim seara, dar îi idolatrizăm dimineața. Seara, nu ne interesează fraierii ăia. „Au făcut ravagii prin colonii, sînt plini de pedofili și homosexuali, corupți pînă-n măduva oaselor, dar vin să dea lecții altora, să ne spună cum se face“. Dimineața, fraierii de-aseară devin marile culturi ale lumii, spațiile care au trimis exploratori și au descoperit planeta, națiunile care duc lumea mai departe. Cînd e dimineață și „Europa e lumea civilizată“, noi sîntem mizeria lumii și rușinea continentului. Cînd se lasă seara și Occidentul devine „lumea drogaților, a obosiților și a homosexualității, expresia pură a slăbiciunii și a decadenței“, noi devenim rădăcina culturii europene, geții-tracii-dacii care au dat limba latină Imperiului Roman, poporul care a dat lumii marile descoperiri nerecunoscute și care va salva planeta, atunci cînd va fi nevoie.
Prin urmare, glumița cu refugiații care au plîns cînd au ajuns la noi ne declanșează un hohot de rîs persistent, dar și o rîcă îngrozitoare, o frustrare profundă, care se cuibărește sub hăhăiala generală. Unii pe care îi disprețuim și pe care nu i-am vrea în preajma noastră – și lista ălora pe care nu-i suportăm e mult mai lungă decît ar crede patrioții de terasă – plîng disperați cînd ajung pe-aici și cer printre sughițuri să fie lăsați să plece. Între timp, ca să uităm de amăreala acestui fapt – pe care-l resimțim, fără să recunoaștem, ca pe o cruntă umilire – gardienii și clarvăzătorii nației întreabă în stînga și-n dreapta: „Ce mai zic apărătorii arabilor, protectorii refugiaților, după atentatele de la Bruxelles?“
Dacă e să ne gîndim la ei „ca oameni“, cu familii, cu copii, cu viețile terminate și casele făcute praf, prin războaiele alea demente de acasă de la ei, parcă ne-ar fi milă, că doar noi avem reputație, printre noi, că sîntem cei mai miloși și mai solidari din lume, cînd e cineva la necaz. Nu avem noi minunatul cuvînt „sufletist“? Cînd se lasă seara, ne gîndim la ei ca „islamiști“, teroarea și groaza lumii contemporane. Și așa trec zilele. Și ne turăm. Și ne crește tensiunea. Și, ca să nu stăm de pomană, să nu ne pierdem antrenamentul, ne înjurăm între noi.
