Homo sapiens tîmpens
„Datoria globală“ se apropie de noi exact așa cum se apropia Melancholia lui Lars von Trier de Pămînt. Deși vine cu o viteză colosală, deocamdată nu pare cine știe ce, cîtă vreme planeta bizară cu care o să ne ciocnim e doar un punct luminos, o licărire în oceanul de licăriri al cerului. Pentru moment, pare doar o știre în noianul de știri în care ne pierdem zilnic. Dar, mai curînd decît credem, apropierea asta – care se petrece cu o repeziciune amețitoare – o să se vadă limpede, mai întîi fără telescop, apoi fără ochelari, pentru ca, la un moment dat, să inunde tot cîmpul vizual, înainte de a înghiți lumina cu totul.
Ființa umană demonstrează din plin, cu orice ocazie, că are instinctul de a sărbători apropierea catastrofei. Fie că e o calitate profund umană, o reacție la teama și la neputința în fața finitudinii, fie că e pură, gratuită și spectaculoasă tîmpenie, sărbătorirea iminenței prăbușirii e un spectacol unic. Miliardarul zgîrcit, retras la casa lui de vacanță din Südtirol, mai pune o haină pe el, ca să nu dea drumul la centrală, să nu consume gaz și curent electric. Face asta dintotdeauna și, dacă numărătoarea inversă pînă la sfîrșitul lumii ar ajunge la 10, ar face exact la fel, pentru că… ce rost mai are să schimbi lucrurile doar pentru cîteva secunde? Asta în vreme ce în Argentina, în India, în Siberia sau în România există suficiente șanse ca, dacă un sărman găsește un bănuț pe jos, să vrea din tot sufletul să poată face cinste cu o cinzeacă întregii planete. Între cei doi încape lumea întreagă. Și nimic nu poate fi tulburat din ordinea asta a lucrurilor. Dincolo de munții, de tomurile de înțelepciune scrise pînă acum, pare cît se poate de vizibil cu ochiul liber că lumea curge voioasă într-o direcție despre care, totuși, știm cu toții că e una greșită. Și, neavînd ce să facem contra acestui curent de neînvins, ne apucăm să sărbătorim.
Spectacolul e din ce în ce mai costisitor; filmele – din ce în ce mai scumpe, onorariile – din ce în ce mai mari, drepturile de televiziune pentru ceea ce ni se vinde ca „sport“ – din ce în ce mai aiuritoare, suplimentele alimentare care ne fac nemuritori sînt din ce în ce mai pure și mai performante, vacanțele sînt din ce în ce mai sofisticate, mai obsesiv încărcate cu dorința de descoperire, de umplere cu profit evenimențial a fiecărei secunde pentru care s-a plătit, cocktailurile sînt din ce în ce mai colorate, mai alcătuite din chestii care păreau că nu pot sta niciodată împreună, telefoanele sînt din ce în ce mai smart și mai gata de a face conexiunea nu doar între ființe umane, ci și între euglene și parameci, obsesia de a fi fericiți, de a ne simți bine, de a ne „distra la maxim“, de a fi „super“, ambiția asta ultimă s‑a lipit de fețele tuturor, ca un zîmbet larg, înghețat pe niște figuri care nu mai pot face alte mișcări și care, vrînd-nevrînd, rîd cu gura pînă la urechi chiar și atunci cînd plîng în hohote.
Șefa FMI vorbește despre o datorie globală care o depășește pe cea de dinainte de criza din 2007, dar și despre un context care seamănă izbitor cu cel de dinaintea celui mai recent război mondial. Cifra nu zice mare lucru. Ce poate să-nsemne, pentru cei mai mulți dintre noi, ceva care se cheamă „peste 200 de trilioane de dolari“? Una dintre cele mai halucinante dimensiuni ale unui fragment din această cifră e suficient pentru a întoarce ordinea lucrurilor cu susul în jos. Iat-o: o imagine care poate spune ceva despre ce înseamnă un trilion poate fi rezumată în povestea unui om care s-ar fi născut odată cu Iisus și ar trăi și la ora asta. Dacă acest om ar fi cheltuit cîte un milion de dolari pe zi – de cînd s-a născut, deci, odată cu Iisus –, nu numai că n-ar fi reușit să dea gata toată suma, ci i-ar mai trebui încă vreo 700 de ani de acum încolo pentru a o cheltui. Ăsta ar fi un trilion. Iar jocurile comparative pot continua mult și bine. Cum ar fi cel care zice că, dacă ai așeza bancnotă peste bancnotă, de cîte o mie de dolari, și ai vrea să faci un teanc de un trilion, ți-ar ieși ceva de peste o sută de kilometri înălțime. Datoria globală despre care se face vorbire e de peste 200 de trilioane. Ce să faci în situația asta? Evident, să sărbătorești! Și să-ți faci de cap, pentru că, în fața unui asemenea necuprins, o minte normală patinează ca un cauciuc de vară pe un derdeluș.
Unul dintre cei mai simpatici jurnaliști ai acestei lumi grăbite vorbește zilnic, la CNN, despre bani. Cînd e pe Wall Street și zice că banii cîntă, ca o orchestră gigantică pe care el o poate amuți instantaneu, în favoarea ta, telespectatorule, ca să simți liniștea gîndului, să te prinzi care e chestia cu banii și să iei decizii înțelepte, cînd intră într-un bar și-ți arată o plăcintă care simbolizează bănetul virtual al lumii, din care el îți decupează o felie, despre care tu trebuie să crezi că poate fi a ta. Că e felia ta de cîștig din ce se pune la bătaie pe piață. În inima unei lumi care a luat-o razna, adevărata orchestră sîntem noi, unii enorm de mulți, cei care mergem cuminți, lunar, să ne plătim ratele la bancă. Iar recviemul care răsună din mințile noastre e coloana sonoră pe care se mai pune încă un strat de cărămizi la cîte un turn, unul dintre sutele de turnuri din marele oraș al trilioanelor.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
