15 perechi de cizme
– Îmi bag p… în chelia ta, mă! Un puşti grăsuliu, cam de 12 ani, îmi spune asta. Sînt pe Craica, la limita orașului Baia Mare. Sînt vreo 80 de colibe construite de-o parte şi de alta a unei şine de cale ferată. Aceeaşi poveste: adulţi cu mulţi copii şi copii cu alţi copii. Cel care mă înjură e rom. Am adus cîteva perechi de cizme de cauciuc unor alţi puşti care trăiesc în condiţii grozav de proaste, într-o colibă pe care am vizitat-o cu o zi în urmă. Pare ilogic. Sînt atît de multe nevoi şi atît de multe lucruri care nu funcţionează în comunitate, încît ideea că 15 puşti încălţaţi or să facă vreo diferenţă sună ridicol.
Cu o seară înainte am fost şi la Pirita, la halta de steril. Maşina s‑a împotmolit în noroi. Condiţiile sînt cumplite şi am văzut alte cîteva sute de oameni care trăiesc într-un coşmar: pe un cîmp care arată, în mod straniu, ca unul din cîmpurile de refugiaţi în care am fost anul trecut. Însă aici sărăcia este mult mai stridentă. O familie cu şapte copii şi al optulea pe drum îşi construia o colibă. Trei dintre copii nu aveau nici un fel de încălţăminte şi erau cumplit de murdari. Doi nici măcar pantaloni nu aveau. O singură sursă de apă pentru toţi oamenii de acolo. Tatăl avea 31 de ani şi arăta de 50. Mama – 26, dar arăta şi ea cam tot în jurul vîrstei de 50. Femeia, gravidă probabil în ultima lună, bătea cuie, încercînd să prindă o bucată de lemn. Coliba are un pat mare pe nişte pietre, nu de alta, dar cînd plouă apa e de o palmă. O sobă în care se ard de toate, numai cald să fie. Şi atît. În total, maximum nouă metri pătraţi.
Vorbesc cu mai mulţi oameni. Multă, multă furie şi acolo, şi aici.
Acum, puştii din coliba de pe Pirita au încălţăminte şi au şi mîncat bine de dimineaţă. Sînt în jur de o sută de alţi copii în acest loc, care nu au avut acelaşi noroc. Am fost şi în blocurile de tip ghetou din Baia Mare. Multă mizerie în jur. Droguri şi prostituţie. Nu la fel de evident ca în Ferentari, dar cu mari şanse ca, în cîţiva ani, să fie la fel sau mai rău.
Ce caut în locurile astea? De ce îmi pierd vremea văzînd lucrurile pe care cei mai mulţi nu le văd sau nu şi le imaginează? Ce ar putea o vizită de felul ăsta să schimbe? Mă gîndesc la asta probînd cizmele noi mărimea 23 pentru o puştoaică ce are picioarele ude, ude şi pline de noroi.
Îmi mai iau o înjurătură. Nu am să le dau cizme tuturor adulţilor care cred că li se cuvin sau care au nevoie. Vorbesc cu ei. Aşa cum o fac şi în Ferentari, şi cum am făcut-o în sute de alte locuri similare.
Un om mai în vîrstă se răsteşte furios, în romani, la cei care fac scandal. Îi spun, tot în romani, că sînt şi eu rom şi că îi mulţumesc. E surprins şi el, şi cei din jur. Stă de vorbă cu mine şi încearcă să îi justifice pe mîrlanii din jur. Vreo doi au aerul că le pasă, iar ceilalţi pleacă bodogănind. Unul mă mai înjură o dată, acum în romani. E tot un puşti. Un puşti care are doi copii. Pentru care nu am cizme.
În definitiv, reprezint statul român. Statul care merită înjurat pentru că permite existenţa unor locuri precum cele în care am fost. Sînt un demnitar al statului ăstuia, care – evident – eşuează în ghetouri de tipul ăsta. Ştiu că, pînă cînd îmi termin mandatul, nu o să pot schimba mare lucru în Craica sau la Cuprom sau Pirita. Şi dacă aş avea un mandat normal, tot nu aş putea să schimb prea multe. O schimbare de felul ăsta are nevoie de timp şi multă răbdare.
Există totuşi o şansă ca vizita mea să schimbe ceva. Am fost acolo împreună cu cîţiva oameni tare buni, care sînt sigur că vor reveni. Care vor aduce mai mulţi copii la şcoală. Copii ai căror părinţi nu pot sau nu ştiu ce înseamnă să fie responsabili. Sau nu sînt deloc.
Există o şansă ca unii dintre puştii ăştia să beneficieze în viitor de unele dintre măsurile pe care le-am gîndit sau pe care o să le gîndim în planul antisărăcie.
Comparativ cu problemele de acolo, cele 15 perechi de cizme nu vor schimba nimic. Doar or să ferească 15 puşti de tăieturi şi de umezeală pentru cîteva luni.
Mă sună fiul meu, are păduchi. Era de aşteptat, considerînd că petrecem măcar zece ore pe săptămînă cu puştii foarte săraci din Ferentari. E cumva amuzat şi mă felicită pentru chelia mea, care mă scapă de mîncărime şi de şamponul antipăduchi. Mîine o să ne ducem iarăşi la puşti. Care sînt mult mai bine decît erau acum cîţiva ani. Care au o şansă mult mai mare să trăiască relativ normal decît copiii de aici.
Şi, brusc, mi se pare mult mai puţin dramatică înjurătura puştiului de pe Craica. Chelia mea e şi ea bună la ceva. Nu am rezolvat mare lucru la Craica, dar o să încerc, pe cît pot, să fac ceva. Şi în mod sigur o să am ajutor.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
