Curs de ebraică modernă
Am avizat, pe final de mandat decanal la Facultatea de Litere a Universității ieșene, derularea unui curs de limbă ebraică modernă în regim facultativ (deschis așadar întregii comunități academice). Am făcut-o pentru dimensiunea culturală a domeniului și pentru calitatea intelectuală a profesorului care urma să-l predea (om cu doctorat în Elveția și studii foarte serioase la Ierusalim). Altfel, trebuie să recunosc cinstit, eram convins că va fi un curs de nișă, destinat unor inițiați cu preocupări erudite. La ei mă și gîndisem, de fapt, de la bun început. Prin profilul său umanist-liberal, am raționat, facultatea noastră întindea, în acest mod, o mînă de ajutor cercetării savante, din zona de elită a umanioarelor. De aceea, i-am și spus profesorului titular să nu se aștepte la o avalanșă de participanți. Mizam pe zece-cincisprezece cărturari (din Castalia lui Hesse!) cu eventuale profiluri teologice, lingvistice, istoriografice ori filozofice. În cazul absolut fericit, poate și juridice. Cîțiva fanatici ai studiului, absorbiți de munca lor în bibliotecă și avizi totodată după supraspecializări auxiliare. Limba ebraică și-ar fi dovedit, indubitabil, utilitatea pe asemenea segmente intelectuale. Ideea părea generoasă, oferind, în plus, și o senzație reconfortantă: cercetarea de vîrf nu este, iată, abandonată.
Ce să vezi însă la momentul de debut oficial al înscrierilor? În doar două săptămîni de înregistrare a cererilor, au apărut sute de solicitări. Majoritatea, dublate de telefoane și e-mail-uri (entuziaste) de confirmare a participării și de asigurare că orele nu vor fi – Doamne ferește! – anulate în ultima clipă. Mesajele pline de pathos veneau către mine, către secretariatul facultății, către profesorul împricinat, către departamentul Media al instituției. Televiziunile și presa au năvălit cu întrebări și anunțuri. În nebunia românească a fiecărei zile, cu scandaluri politice și financiare, cu arestări și comunicate ale DNA, cu violuri incestuoase, împușcături, droguri și conducerea vehiculelor în stare de precomă alcoolică, spre stupoarea mea, cursul de ebraică modernă, de la filologia ieșeană, devenise o știre, ba chiar, aș adăuga uimit, un eveniment. La intensificarea firească a emoției de administrator universitar a contribuit și varietatea tulburătoare a cursanților. Descopereai printre ei tabloul complet al vîrstelor biologice, pozițiilor socio-economice, profesiunilor și domeniilor academice. Fără mare efort, cred că reușeai, urmărind lista înscrișilor, să pui cap la cap și tabloul lui Mendeleev, în măsura în care se bănuiește că sîntem unici măcar într-un punct, iar punctul în cauză deține o reprezentare chimică.
Observai studenți din orice ramură educațională ți-ai fi dorit (nu m-aș mira să aud că au fost unele care nici nu există pe platforma Registrului Național al Calificărilor din Învățămîntul Superior!), alături de o puzderie de absolvenți cu slujbe sau fără: informaticieni, ingineri, medici, politicieni (da, pînă și aceștia!), fizicieni, chimiști, matematicieni și economiști. Prezumția mea inițială și-a demonstrat, la rîndul ei, valabilitatea. Au venit și teologii, lingviștii, istoricii și filozofii pe care pariasem, numai că se pierdeau în masa generală, păreau mai curînd excepția de la regulă decît regula însăși. Ai fi fost, ca atare, tentat să presupui că importantul curs de ebraică modernă ascundea cine știe ce mister ontologic fundamental, de care noi, neofiți naivi, habar nu avuseserăm și pe care acum, prin expunere nemijlocită în amfiteatru, ca într-o ședință de spiritism din secolul al XIX-lea, avea să-l dezvăluie tuturor celor prezenți. Absența de la experimentul epifanic era de neiertat. De aceea, întreaga umanitate se bulucea să-l trăiască. Piatra filozofală urma, în sfîrșit, să fie revelată. La Iași, la Facultatea de Litere, în sala III-10, etajul al doilea, primul coridor, pe dreapta. Și venirea marțienilor s-ar fi arătat mai puțin incitantă. Lumea fierbea de tensiune. Eu mă gîndeam numai la ziua deschiderii cursului de ebraică modernă.
Se înțelege că l-am conjurat pe bietul profesor să-mi dea raportul imediat după prima întîlnire cu numeroșii discipoli. Doream să aflu, cu precădere, motivul învățării limbii ebraice de către fiecare cursant în parte. Statistici, proporții, dominante etc. Un adevărat studiu sociologic. Colegul meu s-a achitat remarcabil de sarcină. Mi-a trimis o radiografie foarte exactă a situației, demnă de mapele birocratice ale comisarilor europeni. Rezultatele investigației m-au năucit pur și simplu. Teologii, de pildă, nu plănuiau se descifreze neapărat enigmele biblice. Unii voiau o spoială de frazeologie ebraică, pentru a-și orna viitoarele teze de doctorat și a-și „aburi“ îndrumătorii, alții își deschideau agenții de turism (axate pe pelerinajul la locurile sfinte), iar „o ciripeală“ vagă pe limba lui Israel nu le-ar fi stricat, desigur. Medicii, informaticienii, inginerii și ceilalți exponenți ai științelor căutau locuri de muncă „în afară“. Cum Europa e cam saturată, statul evreu le surîdea ca opțiune. Identic, politicienii tineri mizau pe cariere diplomatice în Orient. Înduioșătoare rămîneau domnișoarele care localizaseră israelieni simpatici pe Internet și sperau să le poată comunica („măcar oleacă, fată!“) iubirea lor direct în ebraică. La fel, cele care visau să-i arate lui „Iubi“, pe Facebook, faptul că pot scrie de la dreapta la stînga.
M-am bucurat că decisesem deja să nu mai candidez la un nou mandat de decan. Cine știe ce idei trăsnite aș mai fi pus în practică la Literele din Iași? Cursuri de sanscrită, farsi ori dalmată. Nici dialectul zulu nu mi-ar fi sunat rău.
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
