Elogiu servitorului public
Într-una dintre cărțile mele favorite, Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial, Jaroslav Hašek povestește, prin intermediul inubliabilului său protagonist, despre un țucălar care-i era atît de devotat stăpînului-comandant, încît își nega propriul eu. Întrebat dacă, în supunerea necondiționată față de superior, ar merge pînă acolo încît să-i mănînce, la ordin, chiar și – cer iertare urechilor simandicoase, dar acesta e termenul folosit de scriitorul ceh! – căcatul, neînfricatul soldat răspunde că, da, ar comite gestul cu un mare simț de răspundere. Precizează totuși prudent: „Ferească bunul Dumnezeu să găsesc vreun fir de păr în el că îndată mi s-ar face rău și nu aș mai fi în stare de nimic!“ Dincolo de umorul suculent al autorului, să admitem că există aici și o mare doză de seriozitate. Fiecare variantă de serviciu specifică lumii noastre vine cu tributul anihilării personale a celui aflat, pentru un anumit interval, în postura de executant al serviciului, de slujbaș mai mare ori mai mic. Putem vorbi despre orice tip de angajament: obligatoriu, benevol, militar, administrativ sau politic. Toate îți anexează identitatea, așezîndu-te, fără drept de apel, aidoma unei utilități, unei funcțiuni structurale a sistemului, la dispoziția celorlalți. Situația implică disciplina interioară a jertfei de sine, dar și – detaliu ceva mai delicat – capacitatea de a rezista la deversarea mizeriei colective asupra ta. Astfel se justifică, în fond, noțiunea de servitor public – pionul fruntaș în dinamica socială, disponibil însă oricînd la sacrificiu (fie și suprem!) pentru binele comunitar.
La o analiză atentă, nici măcar metafora hašekiană a înghițirii dejecțiilor alterității nu pare, pentru nefericitul slujbaș, o caracterizare prea drastică. Nu se zice oare adesea că, pentru a intra în politică, de exemplu, trebuie să reușești să înghiți o broască rîioasă fără să clipești? Cînd te hotărăști să-i slujești pe semeni, sugerezi că „ființa“ ta individuală a încetat să mai existe. Nu mai ai senzații, sentimente, interese, trăiri, impulsuri și gînduri proprii. Toate sînt supuse planului propășirii de grup. Tu – ca entitate reperabilă – ai încetat să mai funcționezi. Ești imun, impermeabil la ideea de viețuire personală. Ca atare, înghițirea broaștei (ori chiar a ceva mai dezgustător de atît) devine banală pentru un asemenea ipochimen, din moment ce servantul nu manifestă instincte, gusturi și alte porniri specifice individualității umane. Am de aceea convingerea că servitorul public („gratulat“ mereu, pe nedrept, cu apelative răutăcioase, precum ștab, șef, mahăr, boier, barosan etc.) este, de fapt, un prizonier. Responsabil (pentru ceilalți), culpabil (în raport cu ceilalți) și vulnerabil (din cauza celorlalți), el nu poate înainta un pas fără a simți strînsoarea de oțel a menghinei administrative. Captivitatea constituie un dat absolut al, așa-zicînd, demnității, e „însoțitoare“. Nu mă feresc să aduc un elogiu, prin urmare, servantului în acest univers profund ingrat, de unde prețuirea sacrificiului personal în numele colectivității s-a pierdut în negura vremurilor. Cu atît mai mult cu cît, prin mijlocirea unui mic efort analitic, am ajunge să realizăm statutul de victimă sigură a personajului în discuție.
Vorbesc în cunoștință de cauză. Am practicat administrația academică (ca director de Școală doctorală, și apoi ca decan) mai bine de șapte ani de zile, iar sentimentul prizonieratului identitar a fost covîrșitor pe parcursul întregului interval. Se pune, desigur, întrebarea de ce te-ai înhăma la așa ceva, mai ales dacă ai și o teorie asupra caracterului pernicios al activității și dacă, în plus, ipostaza respectivă nu este obligatorie, precum armata, ci rămîne o opțiune voluntară. Răspunsul, deși naiv, reprezintă purul adevăr. Atunci cînd nu ești dotat cu vocația intereselor obscure sau consumat de morbiditatea unui veleitarism politic, te lansezi într-un asemenea demers existențial dintr-un sentiment de datorie față de comunitatea unde ai prosperat tu însuți (în cazul de față, intelectual) și pentru a cărei prosperitate în viitor ajungi să devii responsabil. Presiunea acestei prezumții (presiune deopotrivă internă și externă) a mers pînă acolo, la mine, încît, după anii dificili de leadership consumați deja, m-am aruncat într-o nouă posibilă aventură administrativă, de mai mare anvergură decît cele anterioare, în care, din fericire, am eșuat electoral, e drept, la distanță mică față de învingător. Susținătorii mei (mulți, din păcate) au fost extrem de dezamăgiți și m-au acuzat de noncombat pe ultima sută de metri (cea care a stabilit procentele cîștigătoare, din coagularea nehotărîților) și chiar de „dezertare“ de la rigorile unui angajament public, pe care îl făcusem, prin acceptarea candidaturii, în mod tacit: angajamentul de a lupta, cu orice preț, pentru victoria grupului partizan.
A trebuit ca, în intimitate (intimitate din care ies acum, redactînd articolul de față), să le dau dreptate și să îmi reprim posibila consternare la auzul reproșurilor lor. Am „dezertat“, într-adevăr, psihologic (precum Emil Constantinescu, la alt nivel și în alt context, mi-a spus cineva extrem de cătrănit de înfrîngerea mea), refuzînd să mă zbat, politicianist, în ultimele zile ale confruntării, pentru cele șaptezeci de voturi care au făcut diferența. N-am putut, m-am simțit, pur și simplu, paralizat ontologic. Avusesem o teribilă epifanie. După un „festin“ administrativ de aproape un deceniu, dădusem, anihilator, peste firul de păr…
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
