Armată – 1989-1990

Sînt „iepure“. În armată, în traducere asta înseamnă că trebuie să alerg ca un căpiat de la un angajat la altul ai armatei – APV-işti (Armată Pe Viaţă) și să le duc tot felul de informații – în cazul în care se hotărăsc „dujmanii“ să ne invadeze. Practic, toată lumea din țările din jurul nostru o duce mai bine decît noi, dar nu se ştie niciodată cine vrea să ne fure reţeta secretă de salam cu soia. Cum nu am nici o pilă, am primit zona cea mai departe de cazarmă, iar simulările sînt de-a dreptul cretine. De trei ori pe săptămînă alerg vreo trei ore ca un disperat, îmbrăcat regulamentar, cu bonetă pe cap şi în bocanci. Oricum, am decis rapid că armata este o instituţie de tîmpiţi şi fac tot ce pot să nu mă transform într-unul dintre ei.

Sînt caustic şi îmi fac colegii să rîdă, spre disperarea locotenentului Blăgău – un alcoolic de o prostie monumentală. Mă pedepseşte cu sadism şi îmi dă să execut tot felul de comenzi care îl fac pe el să se simtă mai deştept. Bag alinieri la cîine. Pentru a executa ordinul ar trebui să alerg după cîinele pe care mi-l arată locotenentul şi, odată ce cîinele oboseşte şi se odihneşte, să mă plantez lîngă el şi să urlu din toţi bojocii „Bazăăăă“ pentru ca tot plutonul (23 de colegi) să vină şi să se aranjeze ostăşeşte lîngă mine. Alerg în aşa fel încît să mă pierd de pluton şi mă prefac că nu îl aud pe Blăgău, care urlă după mine, spre amuzamentul colegilor. Revin cu o moacă pocăită înainte de prînz sau cină şi mă dau tare de urechi. În mod firesc, nu îşi dă seama şi mă „pedepseşte“ cam de fiecare dată cînd ieşim la instrucţie pe malul Mureşului.

La orice marş trebuie să bag „satelit“, adică să alerg în jurul plutonului care mărşăluieşte. În cîteva săptămîni ajung să fiu într-o formă fizică de invidiat. Mă înscriu la selecţia pentru lotul sportiv. Am 54 de kilograme, 1,73 m şi mă duc pentru selecţia la baschet. Îl rog pe Tedy – 1,97 m şi 97 de kilograme – să mă lase să dau de sus peste el la selecţie. Îmi iese săritura, mă ajută găliganul şi aşa intru în lotul sportiv.

Sînt transferat de la Arad la Bistriţa, unde este lotul de baschet al Armatei a III-a. Armata devine brusc minunată – mănînc bine, avem duşuri zilnice la stadion, joc baschet toată ziua, agăţ o unguroaică frumoasă foc din Tîrgu Mureş, care e la un curs de coafeze în Bistriţa şi am somn de recuperare în mijlocul zilei. Nu mi-a fost nicicînd mai bine, aşa că îmi fac planuri ca la Balcaniada din Grecia să fug şi să ajung în America, unde are Tedy nişte rude. Nopţile visez că sînt Michael Jordan.

La început, Revoluţia pare o glumă proastă. APV-iştii sînt brusc superagitaţi şi, în mod total neaşteptat, sobri. Cum noi, sportivii, nu avem arme, în primul moment stăm şi ne uităm cu îngrijorare şi apoi cu amuzament la ceea ce se întîmplă. Se aude că ne atacă ungurii, aşa că se dă ordin să se scoată TAB-urile. Vreo trei dintre ele pornesc. Restul sînt mai degrabă un pericol pentru soldaţii noştri decît pentru oricine ne-ar ataca. Tunurile sînt şi mai periculoase, căci sînt prost calibrate şi dau erori de kilometri.

După ce trece Revoluţia, apare şi primul erou al Revoluţiei: un locotenent care a recuperat zilele de abstinenţă şi, beat frînt, cade de pe TAB în interiorul cazărmii. Colegii mei sînt puşi să păzească staţia de epurare a apei şi, cum nu au avut arme, se amuză trăgînd în piciorul de pod. Eu îmi petrec timpul cu Ildiko, contribuind decisiv la relaxarea relaţiilor ungaro-româno-rome. O parte dintre gloanţe ajung în oraş şi devin o dovadă clară a existenţei teroriştilor şi o justificare probabil pentru alţi supereroi revoluţionari.

După Crăciun este o debandadă completă în cazarmă, aşa că decid să iau o pauză şi fug acasă la Craiova pentru cîteva zile, că doar vine Revelionul. Mă întorc după vreo cinci zile – nimeni nu pare că mi-a dus lipsa. Aud că la Arad sînt cîţiva soldaţi eroi ai Revoluţiei. Care au murit împuşcîndu-se din cauza prostiei comandanţilor lor, care i-au pus în cerc.

Lotul sportiv se desfiinţează. Sînt trimis înapoi la Arad, spre bucuria lui Blăgău, care se face de căcat jurîndu-se în faţa plutonului că nu o să stau decît în arest. Tedy e superprieten cu nepotul generalului Milea şi aşa ajung să păzesc ajutoarele pe care le primim şi din care s-a furat într-un mod absolut îngrozitor. Practic, toţi APV-iştii vînd ciocolată şi tot felul de alte chestii pe care le-am primit ca ajutoare. Descopăr furăciunile şi le fac publice. Oamenii pleacă elegant din armată şi se îmbogăţesc furînd mai departe. Oprea nu este printre ei, preferînd să rămînă în armată.

Primim multe, multe alimente care se strică din cauza geniilor care se ocupă de intendenţă, aşa că decidem să ne reorganizăm un pic şi să distribuim rapid tot ce vine către soldaţi, spre disperarea APV-iştilor. Nopţile se fuge din cazarmă la greu. Se doarme din ce în ce mai puţin şi apar accidentele: Tedy se duce jumătate beat şi jumătate adormit la WC şi sfîrşeşte prin a se pişa pe prietenul lui cel mai bun, care stătea pe WC-ul turcesc, şi el pe jumătate adormit.

Se văd şi caracterele urîte. Unul dintre cele mai urîte îi aparține unui rom, student și el ca şi mine. Se poartă mizerabil cu un coleg mai pirpiriu şi decid să îi iau apărarea acestuia. Mi-o iau cam urît, dar intervine Tedy şi lucrurile se calmează.

Terminăm armata cu trei luni mai devreme şi o să urmeze o perioadă de sărăcie lucie şi de muncit la săpat şanţuri. În plus, toate visele mele legate de baschet se duc pe apa sîmbatei, căci Sala Sporturilor din Craiova arde, iar fondurile pentru reconstrucţie sînt rapid păpate de viitorii mari şmecheri ai României.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.