Un decalog sau mai multe? (I)
Descopăr că la un articol precedent din Dilema veche despre Solomon Marcus un cititor îmi propune să comentez un text al acestuia, „Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama“, publicat în 24 noiembrie 2014 pe Contributors. Îmi însușesc sugestia, nu doar ca pe un act de reverență față de personalitatea fascinantă a autorului, între timp dispărut dintre noi. „Decalogul“ transmis de Solomon Marcus are de ce să ne pună pe gînduri. De altfel, site-ul pe care a fost publicat înregistrează o amplă reacție: 40 de comentarii și 81.024 de vizualizări, azi, 9 aprilie, ora 20,50. Pentru cei care nu au citit articolul sau pentru cei care l-au uitat, iată-i, foarte pe scurt, conținutul.
Complementar cu cele zece porunci, Solomon Marcus ne propune „zece nevoi umane“. „Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și învățării, la toate vîrstele. Dar nu prea se întîmplă acest lucru. Poate ne aude cineva, acum, la acest moment al unui nou început.“
Ironia sorții a făcut ca ceea ce Solomon Marcus percepea drept „moment al unui nou început“ să se dovedească, în scurt timp, același „veșnic început“ ce pare să pecetluiască soarta reformării învățămîntului românesc.
Iată și lista „celor zece“:
Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar
Nevoia de împrospătare
Nevoia de întrebare și de mirare
Nevoia de îndoială și de suspiciune
Nevoia de greșeală și de eșec
Nevoia de joc
Nevoia de identitate
Nevoia de omenesc și de omenie
Nevoia de cultură
Nevoia de transcendență.
Contextul în care a fost formulată propunerea lui Solomon Marcus îl știm bine. De ceva vreme încoace, educația formală la noi pare să fie într-un tot mai acut dezacord cu așteptările societății românești. Orice se face pentru a remedia acest clivaj, iese în cele din urmă prost.
Am încercat în nenumărate rînduri să-mi explic acest „fatum“ al eșecului reformator. Cum nu am apetență pentru ideea „excepționalismului“ românesc, nici în bine și nici în rău, cum știu că și alții au dat-o-n bară nu o dată cu tentativele de politici publice, mi‑e greu să mă mulțumesc cu orice justificare substanțialistă, în care „Românul“ figurează cu majusculă. Sîntem, ca toți ceilalți, suficient de diferiți unii față de alții – ba chiar s-ar zice că la această diversitate putem nutri aspirații de top – pentru a evita să punem lucrurile pe socoteala vreunei entități generice.
A doua soluție, iarăși la îndemînă, e de a culpabiliza puterea politică. La urma urmei, gesturile reformatoare dintr-acolo ar trebui să vină. Și ele vin, și vin. Și degeaba. E incompetență? E rea-credință? Evident, și una, și alta. Dar nu suficient cît să explice amplitudinea eșecului – a dezamăgirii, a frustrării. Totuși, la cîrma educației au apărut cînd și cînd și oameni luminați, cărora li s-a dat, mai mult sau mai puțin, mînă liberă să facă ce credeau că e de făcut. Și n-au izbutit – sau au reușit să facă prea puțin față de ce se aștepta.
Insist asupra ideii că starea învățămîntului românesc actual ar trebui privită prin raportarea faptelor la așteptări pentru că ea este, indirect, cheia problemei pe care ne-o pune în față articolul lui Solomon Marcus.
În fond, de ce din multitudinea de nevoi ce pot încerca un copil sau un adolescent al vremurilor noastre, acestea ar trebui să aibă prioritate în educația formală? Răspunsul, deși formulat doar implicit, e destul de limpede: pe de o parte, pentru că ele sînt dezirabile în cel mai înalt grad, pe de altă parte, ceea ce „dramatizează“ alegerea, pentru că sînt ignorate. Nu despre simple nevoi este vorba, ci despre valori care ar trebui să ne ghideze opțiunile, deciziile educaționale: creativitatea, curiozitatea, discernămîntul, îndrăzneala, libertatea, caracterul, umanitatea, civilitatea, spiritualitatea. Și, nu în ultimul rînd, ba chiar în primul, atitudinea valorizantă.
Parcurgînd „decalogul“, dimpreună cu explicațile aferente, m-am simțit tentat să mă supun la trei teste de reflecție și analiză:
În ce măsură eu, ca educator, am răspuns sau răspund, deliberat sau involuntar, acestor nevoi?
Dacă aș fi solicitat să fac o alegere similară, în ce măsură m-aș fi oprit la aceleași zece nevoi?
Ce ar alege alții, care la rîndul lor au sau vor avea copii, ca repere valorice esențiale pentru educația din România?
Despre toate astea, însă, în numerele viitoare.
Citiţi a doua parte aici.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
