Mistica profundă a campaniei electorale
Cei mai frumoși ghiocei ai acestei primăveri – cele mai inocente ființe, cele mai fragile zîmbete și cele mai hieratice apariții – sînt unii dintre primarii noștri. Zici că, de la o zi la alta, toți au urmat calea Sfîntului Apostol Pavel, descoperind prin revelație că trebuie să-l slujească fără crîcnire, cu tot devotamentul, pe adevăratul Mesia, adică pe Cetățeanul român, Contribuabilul de la orașe și sate. În restul anului se numește altfel: prostime, gloată, plebe. Și, cu permisiunea dumneavoastră, ultima pe listă, încă o denumire, cea mai populară, dar care nu poate fi reprodusă aici. În preajma campaniei electorale, unii dintre primarii noștri ar da clasă bietului Papă Francisc la spălarea picioarelor sărmanilor. Ar face orice, inclusiv o partidă de table cu Satana, doar să mai prindă un mandat la conducerea localităților din această patrie, binecuvîntată cu un popor atît de înțelept, blajin și imun în fața memoriei.
Sînt zile – doar în anii electorali! – cînd unii primari, aceste ființe umane devorate de dragostea pentru semenii lor, cad în transa adîncă a iubirii aproapelui. Atunci să vezi cum nu se mai cunoaște granița între cine e posedat de Mamona și cine se prăbușește în abisul iubirii de semeni, gata să se dea cu capul de pereți, să facă orice pentru condiția ameliorabilă a ființei umane. E o vreme în care ochii unora dintre primari se umezesc la vederea oricărui copilaș fără adăpost sau oricărei pisici care traversează, electrizată de frică, o stradă circulată. Lacrimile țîșnesc din ochi ca apele din fîntînile arteziene ale marilor orașe în care se fac vizitele de documentare. Pentru că primarii nu au zile libere niciodată, ei sînt doar în călătorii de informare, să învețe de la alții și să vină acasă, să ne facă viețile mult mai bune. Jale ar fi în țara asta fără acești eroi care-și ard fiecare clipă în folosul nostru. Praf și pulbere s-ar alege dacă acești călăuzitori ai comunităților nu ne-ar conduce spre zorii civilizației, cu prețul cumplit al sacrificării sinelui.
În campanie electorală, unii dintre primarii noștri, ca niște călugări ai iubirii nebune de oameni, aproape că se tăvălesc pe jos de durere pentru condiția umană a cetățenilor care o duc greu. Fiecare localitate primește, în vremea asta, portretul viitor al Tărîmului Făgăduinței ce va prinde viață doar dacă voturile merg acolo unde trebuie. E timpul marilor exerciții de imaginație, cînd discursurile electorale ne trimit spre viitorul localităților în care trăim, spre spitale cum n-au văzut elvețienii și francezii, școli cum nu visează finlandezii, suedezii și nemții, parcuri cum n-o să aibă Anglia niciodată și linii de metrou, autostrăzi suspendate sau tuneluri care leagă Bîrladul și Vasluiul de centrul pămîntului, cum n-ar fi îndrăznit să viseze nici măcar Ceaușescu și Kim Ir-Sen.
Metafora supremă rămîne, însă, telegondola. Pentru că aici, în complexitatea fuziunii dintre concretețea ei și lumile imaginare la care te poate duce cu gîndul, șade tot farmecul colosal al acestei țicneli. În locuri unde străzile desfundate amintesc, la cîteva sute de metri de centrul orașului, de loviturile necruțătoare ale ciumei din Evul Mediu, peste școli ale căror toalete arată ca bolgiile Infernului și peste spitale în care deznădejdea urlă ca haita de lupi în inima codrilor necălcați de om, plutesc telegondolele minților avangardiste ale unora dintre primarii noștri. Nu există mizerie care să-i descurajeze, sărăcie care să-i trezească din visare sau rămînere în urmă care să le taie elanurile. Cu cît mai mare e jalea în care se scufundă așezările peste care stăpînesc, aidoma unor conducători atotputernici, din negura timpului, cu atît mai suprarealiste sînt proiectele unora dintre primarii noștri. N‑au comunitățile canalizare?! Rezolvăm! Facem în oraș un cinematograf 3D, să uite lumea de probleme! Colcăie păduchii prin școli, iar spitalele arată ca niște coșmaruri? Nu-i nimic! Rezolvăm! Facem un centru spa, să mergă lumea la masaj și relaxare, să vadă realitatea în alte culori. Pe urmă, organizăm zilele orașelor, dăm bere și cîntări, îl rugăm pe Fuego să ne-o zică p-aia cu cucu’ și cu Bucovina, facem niște statui de-ți crapă smalțul de pe dinți și punem cruci pe dealuri sau în centrele tuturor așezărilor, ca să priceapă netrebnicul de cetățean că, la urma urmei, doar Dumnezeu îl mai poate salva de dragostea dezlănțuită a edililor.
Aroganți, disprețuitori, cinici, siguri că stăpînesc suflete resemnate – oameni obișnuiți să sufere și să zică: „Ferească Dumnezeu de mai rău!“ –, unii dintre cei care consideră că au primit în arendă orașele pe care le conduc se metamorfozează, în preajma alegerilor, în întruchipări ale blîndeții și iubirii pentru concitadini. Și-ar da și cămașa de pe ei doar să mai convingă un votant să pună ștampila unde trebuie. Iar unii dintre ei poate chiar își spun în gînd: „Nu-i nimic, merge! Merită să mă umilesc în fața lor cîteva săptămîni. Pe urmă vin anii în care le-arăt cine-i stăpîn aici și le ies pe nas fumurile astea cu primarul care, cică, vezi Doamne, e-n slujba comunității… Vrei slujbă?! Du-te, bă, nene, la biserică!“
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
