Citaţii, citate şi citări

Obsesia notorietăţii ştiinţifice se manifestă în vremea noastră, în tot mai multe domenii, prin identificarea şi numărarea menţionărilor cărţilor şi articolelor cuiva, ale prezenţelor numelui respectivului autor între referinţele bibliografice ale altor studii. Criteriul este în bună măsură valid, sau cel puţin util pentru a ierarhiza o producţie ştiinţifică tot mai numeroasă; condiţia sa de existenţă este regula nescrisă conform căreia nu merită să fie pomenit decît textul căruia i se datorează o idee sau o formulare nouă, o contribuţie la progresul cunoaşterii; putem cita, aşadar, şi teorii cu care nu sîntem de acord, dar cărora le recunoaştem un nivel de dialog competent, un standard care ne permite să polemizăm. Goana după citări poate lua însă şi forme supărătoare, de exces contabilicesc.

Discuţiile despre metodele scientometrice – care vizează evaluarea prin mijloace cît mai obiective a producţiei ştiinţifice; cuvîntul nu a fost cuprins în dicţionarele noastre uzuale, dar este tot mai folosit şi a fost înregistrat de Dicţionarul de cuvinte recente coordonat de Florica Dimitrescu (ediţia a III-a, 2013) – pot stîrni confuzii, atunci cînd este folosit termenul citaţie. Recent, puteam afla din presă că o clasificare a universităţilor depinde de „numărul de citaţii primite de fiecare cadru didactic“ (hotnews.ro). Nu este vorba de o confuzie izolată; exemplele sînt mai numeroase: „Pe plan ştiinţific, măsura valorii unui studiu publicat este frecvenţa citării lui în publicaţiile altora, iar numărul de citaţii este uşor de obţinut“ (viata-medicala.ro); „Prof. Tanenbaum a obținut peste 9000 de citaţii şi un h-index peste 40 în această perioadă“ (ziare.com) etc. E drept, unii dintre autorii textelor din care am citat sînt români stabiliţi de mai multă vreme în străinătate sau cercetători care îşi desfăşoară activitatea, în cea mai mare parte, în alte limbi decît româna. În această situaţie, este foarte mare presiunea termenului englez – citation –, poate şi a fr. citation sau a echivalentelor din alte limbi. Este vorba, ca în atîtea alte cazuri, de cultisme prezente în multe limbi europene, cu originea în latină: în substantivul citatio, -onem, din familia lexicală a verbului cito, citare („a stimula“, „a chema“, „a certa“ etc.). Engleza a preluat formele atît direct din latină, cît şi prin intermediul francezei vechi, cu sute de ani în urmă; româna le-a împrumutat ceva mai tîrziu, în secolul al XIX-lea.

De fapt, româna a utilizat, ca în multe alte cazuri, un tipar multiplu de formare a substantivelor legate de acţiune: din familia verbului a cita fac parte citare (infinitivul lung substantivizat), citat (omonim cu participiul şi supinul, dar explicat de dicţionarele noastre prin influenţa substantivului german Zitat) şi citaţie (cu forma mai veche citaţiune). În timp, substantivele s-au specializat; în DEX, citarea este „acțiunea de a cita și rezultatul ei“, citatul – „fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai și de obicei cu indicarea exactă a izvorului“, iar citaţia – „invitație oficială scrisă, prin care o persoană este chemată să se înfățișeze la o anumită dată înaintea unei instanțe judecătorești sau a unei autorități“. Şi engleza utilizează două sinonime parţiale, cu o anume specializare în terminologia redactării ştiinţifice: quotation indică în genere reproducerea unui fragment de text, iar citation reproducerea ideilor, cu menţionarea sursei acestora. În franceză, toate sensurile sînt acoperite de substantivul citation.

În româna din secolul al XIX-lea, citaţie (mai ales în varianta citaţiune) era folosit şi cu sensul preluat în prezent de substantivul citat: „o grindină de citaţiuni latine“ (Odobescu). În dicţionarul latinist al lui Laurian şi Massim, impresionează mulţimea contextelor şi a nuanţelor cuprinse în tratarea cuvîntului citaţiune (scris citatione; reproduc însă textul actualizînd ortografia, parţial şi morfologia): „a încărca un discurs de citaţiuni; citaţiuni în text, în paranteze, pre margine; citaţiuni din autori, de exemple, de fapte analoge, de articole de lege; citaţiuni textuale = citaţiuni literale, în opoziţiune cu citaţiuni făcute numai după sens, pre cînd în citaţiunile literale se reproduc cu exactitate cuvintele auctoriului sau testului originar; avuţia de citaţiuni, citaţiuni lungi şi tedioase; citaţiuni exacte, inexacte, adevărate, false; scriptele de istorie şi de erudiţiune au lipsă [=au nevoie] de citaţiuni, de cîte ori auctorii vreu să documente imparţialitatea şi buna lor credinţă“ (1871). În măsura în care mai apare şi azi, confuzia dintre citat şi citaţiune nu este, desigur, un arhaism, ci tot o influenţă a altor limbi moderne, grefată pe nesiguranţa vorbitorilor în utilizarea termenilor culturali din propria limbă: „citaţii despre femei“ (dezvaluiribiz.ro).

În concluzie, chiar dacă în limba mai veche sensurile formelor nu se specializaseră, româna actuală oferă mijloace de dezambiguizare şi nuanţare pe care ar fi păcat să le pierdem reintroducînd, prin imitarea aleatorie a unor modele străine, confuzii şi suprapuneri între citat, citare şi citaţie.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).