Îndrumătorul – poveste românească
Mă văd nevoit să revin astăzi, bref, la poveștile universitare, care au dat oarece culoare acestei rubrici de-a lungul vremii. O fac în urma telefonului primit zilele trecute de la un prieten, cititor al Dilemei vechi, profesor la Universitatea X din orașul Y. „Codrine“, mi-a spus el cu veselie nedisimulată în glas, „ai fost tare în textul despre Esteban. Habar n-am avut, îți zic cu toată sinceritatea, că omul a ajuns să aibă faimă națională prin alcoolismul lui infatigabil. M-am distrat copios, zău așa!“ Am rămas profund nedumerit. Era adevărat că scrisesem despre un „cetățean turmentat“, cu numele de Esteban, însă el nu putea fi, sub nici o formă, Estebanul colegului meu. Asta, pentru că, pe de o parte, nu-l știam pe acel Esteban din urbea Y, iar, pe de alta, pentru că Estebanul meu reprezenta o sinteză a mai multor Estebani pe care i-am cunoscut și nu unul anume. Am explicat, precum odinioară Mark Twain, că personajele mele sînt „mixaje“ de trăsături, gesturi și comportamente „acumulate“ de memoria afectivă în timp. Nu prea m-a crezut, dar, recunosc, mi s-a mai întîmplat acest lucru și cu alte ocazii. Se pare că, într‑adevăr, viața bate literatura și, ca atare, crîmpeie din existența imediată se regăsesc, uneori, ad litteram, în diverse episoade textuale, indiferent de gradul de absurditate pe care autorul l-ar inocula scriiturilor sale.
Rezultatul „neîncrederii“ a fost o lungă narațiune despre Estebanul universitar, căruia i-aș fi acordat, fără să știu, disponibilitatea mea parabolică. O reproduc, sintetic, mai jos, spre satisfacția, sper, amicului atașat de idealurile realismului timpuriu. O precizare inaugurală totuși: dacă, în articolul inițial, Esteban se voia numele „autentic“ al „magnetizatului“ erou, aici apelativul protagonistului este, după relatarea naratorului telefonic însuși, o poreclă. Și acum, povestea. La maturitate, profesorul Esteban a devenit, ca orice universitar care se respectă, coordonator de doctorate. În acest punct începe, după toate aparențele, aventura „notorietății“ de care se arăta convins prietenul meu. Ceea ce, pînă atunci, fusese un viciu cu faimă locală luă anvergură națională odată cu proclamarea domnului Esteban drept îndrumător doctoral. Mesele de după susțineri reușiră să îngrozească echipe întregi de doctoranzi și profesori (membri nefericiți în comisiile de examinare). „Tăriile“ de deschidere îi declanșau ipochimenului abilitatea discursivă. Se urca pe masă și debita, cleios, speech-uri terifiante despre malignitatea politicii dîmbovițene. Oferea soluții abracadabrante și urla tarzanian, îndemnînd la revoluție. Îi țintuia, amenințător, cu degetul, pe chelnerii înfricoșați, numindu‑i „agenți sub acoperire“ și „exponenți ai Imperiului Groazei“.
Potolit cu greu, trecea la vinuri, intrînd, concomitent, în faza contemplativă. Mizantropia și nihilismul ieșeau acum la suprafață aidoma untdelemnului turnat în apă. Oamenii erau, fără excepție, răi și proști, meritînd execuția publică. Profesoratul constituia, din start, un eșec, întrucît toți dascălii sufereau de idioțenie congenitală. Abia tîrziu, în noapte, Esteban amuțea, păstrînd pe figură, încremenite, surîsul inefabil și privirea sticloasă. Părea atunci un detaliu portretistic horror de pe o pînză semnată de Bosch. Venise, clar, clipa „transportului“ acasă, un Purgatoriu destinat, desigur, epuizatului doctorand (nu puțini au fost cei care, în probabila absență a mașinii personale, au avut de îndurat, pe lîngă urgia stradală a deplasării, și urgia verbală a soției estebane!). Inevitabil, lumea s-a repliat. Examinatorii au început să-și inventeze „probleme“ (evitînd astfel „masa“). „Externii“ își procurau bilete la cel mai apropiat tren sau avion, astfel încît se volatilizau (încă) din intervalul susținerii. „Internii“ o ștergeau pur și simplu. Pînă și doctoranzii descoperiseră modalități de eschivă. Unii se loveau de „boli grave“, necesitînd „vizite urgente la spital“. Alții se confruntau cu „decese în familie“ și erau așteptați, neîntîrziat, „la capelă“. Bineînțeles, nu uitau să-i numere, delicat, în palmă, coordonatorului, după modelul plasatorilor de domnișoare, cîteva bancnote albastre.
„Asta, așa, ca să sărbătoriți măcar dumneavoastră momentul!“, precizau ei, cu priviri sumbre. Evident, Esteban s-a înfuriat. Un doctorat nu putea fi complet fără orgia bahică ulterioară. La proxima susținere, a pus așadar un plan diabolic la bătaie. L-a întrebat pe doctorandul împricinat dacă are vreo problemă medicală ori vreun membru al familiei maladiv. Bietul om a zis adevărul. Nu avea. S-a asigurat apoi că documentele de călătorie ale membrilor comisiei sînt programate la o zi distanță de eveniment. Pe colegii locali i-a forțat să jure că vor veni fără autovehiculele proprii (șofatul fusese frecvent invocat drept motiv de abstinență alcoolică!). Nu era exclus ca și pe meteorologi să-i fi obligat să anunțe vreme frumoasă în ziua examenului. S-au resemnat cu toții. Esteban se pregătea să dea un nou spectacol. Pînă la urmă, nu ar fi fost primul. Și pesemne că nici ultimul. Profesorul nu s-a dezmințit. A dansat pe masă („Tră-tră-iască!“), a cîntat (vechiul șlagăr al Silviei Dumitrescu – „Da-dan-su-sul e-e no-nor-mal la-la vîr-vîr-sta me-aa!“), a sărutat ospătărițele („Fru-fru-mușe-șe-șele!“) și a făcut politică („Jo-jo-jos Bă-bă-se-se-scu!“). Cînd nimeni nu mai dorea nimic de la existență, Esteban s-a oprit deconcertat. Convivii au ieșit din prostrație, dezvăluind expresii răscolite de curiozitate. Îndrumătorul s-a uitat defazat sub masă și a rostit, rînjind prostește: „Pi-pi-pi-li-li-că-că!“
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
