Principiul adapării hedonice
Mama lui D. a murit. El era la mine (în timpul săptămînii este la adăpost) și își făcea temele cînd m-a sunat sora lui să ne spună. A născut 12 copii și a avut o viață cumplită. Ultima dată cînd am fost să o văd i am dus mîncare și niște haine. Era extrem de slabă și nu a putut să mănînce. În general, se bucura tare cînd îi duceam de mîncare. S-a bucurat și de haine. Trăia într-o baracă, fura curent electric și nu avea baie. Îi era tare sete – nu mai băuse apă de o zi. I-am cumpărat apă. Soțul ei e alcoolic și, din cînd în cînd, trece și pe droguri. Lucrează la o spălătorie auto. Ea nu avea decît o pereche de pantofi bărbătești urîți, mari și scîlciați. I am cumpărat în aceeași zi niște pantofi. A fost îngropată cu ei și cu hainele pe care i le adusesem.
Doi dintre copiii ei sînt dependenți de droguri, iar patru sînt în îngrijirea statului. Fata ei, cea care s-a ocupat de înmormîntare, trăiește în condiții cam la fel de proaste. Muncește din greu, dar salariul pe care îl cîștigă nu îi este de-ajuns pentru cei trei copii pe care îi are.
D. nu a fost foarte afectat. În ultimii doi-trei ani, a petrecut mai mult timp cu mine decît cu maică-sa.
Cercetări diverse au arătat că gradul de fericire al unor oameni cu vieți complet diferite este, în mod neașteptat, relativ similar. După un an, persoane care și-au pierdut un braț și persoane care au cîștigat la loterie au niveluri de fericire comparabile. Psihologii au numit asta adaptare hedonică. Emoțional, m-am cam obișnuit să moară oameni în jurul meu. Oameni mai tineri decît mine, care arată mult mai bătrîni decît mine. A fost tare greu primele dăți, însă acum e cumva diferit. Nu sînt sigur că îmi convine, dar probabil principiul adaptării hedonice funcționează și la mine.
Acum vreo trei ani, discutînd cu Gina, Sile și Ion, le-am spus că există foarte mari șanse să moară sau să intre în pușcărie din cauza abuzului și a vînzării de droguri. Sile mi-a spus calm că, de fapt, în pușcărie i-ar fi mai bine, pentru că măcar nu ar trebui să doarmă pe scări sau să mănînce din gunoaie. Între timp, Ion a murit în pușcărie, bolnav de SIDA, iar Gina din cauza unei supradoze.
Am vizitat multe pușcării. Un frate al mamei, Gogu, și o soră a ei, Geta, au fost în pușcărie. Un alt unchi a lucrat toată viața ca gardian la pușcărie. Mulți dintre puștii cu care lucrez sînt la risc mare de a ajunge în pușcării. Odată intrați în pușcărie, șansele lor de a reuși în viață devin practic nule.
Sînt multe bariere peste care puștii trebuie să treacă, iar antițigănismul este una dintre ele. Nu la fel de importantă precum sărăcia (adesea abjectă) sau lipsa de politici publice gîndite să îi ajute, dar oricum o barieră importantă.
În ultima vreme primesc mai multe atacuri împotriva romilor decît în mod obișnuit. E oarecum de așteptat, considerînd poziția publică pe care o am. Oameni furioși îmi scriu cu indignare că, de fapt, „problemele“ sînt ale „țiganilor“ și nu ale „românilor“. Oameni pe care argumentele logice nu au cum să îi convingă de contrariu. Oameni care vin cu tot felul de „statistici“ ochiometrice, încercînd să îmi demonstreze depravarea „neamului“ meu.
Într-adevăr, 95% din cei care sînt în pușcăriile din România au o trăsătură comună care poate fi folosită ca o dovadă zdrobitoare a legăturii genetice cu infracționalitatea. Cam aceleași cifre le regăsim și în Bulgaria, Ungaria, Slovacia. 95% din pușcăriașii români au același cromozom, care nu poate fi regăsit la ceilalți oameni. Cromozomul Y. Sînt bărbați. Avem 28.002 oameni în pușcăriile din România. 26.602 sînt bărbați. Sigur că nu cred că bărbații sînt genetic determinați către infracțiuni. Ceea ce încerc să demonstrez însă este că numerele pot fi folosite foarte ușor pentru a manipula. Din păcate, de mult prea multe ori, oameni care nu au cele mai elementare noțiuni de statistică se avîntă în a oferi numerele ca o justificare a propriilor prejudecăți.
Rasismul nu mă face pe mine să mă simt mai puțin român. Ba chiar din contra. Mă gîndesc că, în ciuda faptului că antiţigănismul este solid înfipt în mentalul colectiv, totuși oamenii de care îmi este cel mai drag pentru ceea ce fac sînt români, în marea lor majoritate, neromi. Care vin și își petrec o bună parte din timpul liber de la sfîrșitul săptămînii lucrînd cu puști foarte săraci – o bună parte dintre ei romi.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
