Totuşi, bătaia a adus şi ceva bun
A adus o dezbatere pe acest subiect, poate mai vie decît oricînd, dar, mai ales, o impresionantă serie de mărturisiri. Cu un elan nemaivăzut pînă acum, mulți români au reușit să povestească abuzurile la care au fost supuși în familie. Însă e foarte adevărat că întîmplarea nefericită a familiei Bodnariu, cea care a declanșat această reacție de proporții, conține un ingredient-cheie, nebăgat în seamă de cei mai mulți sau ignorat cu bună știință. Acest episod se petrece în afara României. Iar scena europeană, pe care se mută o poveste în care sînt implicați români, contribuie fundamental la creșterea nivelului de emoție care înconjoară acest caz, o emoție foarte diversificată în ceea ce privește sentimentele care îi dau conținut. Pe de o parte, gîndurile legate de drama copiilor: după ce au fost izolați de familie, din cauza unor presupuse corecții fizice, au fost dați și spre adopție temporară, pînă la rezolvarea definitivă a cazului. Cîți nu ne punem în pielea copiilor care traversează șirul acesta de momente traumatice?! Pe de altă parte, sînt și sentimentele de solidaritate cu părinții. Pentru mulți români, ei sînt victimele unui sistem dement, excesiv, abuziv, ceva care nu poate fi acceptat „în lumea civilizată“.
Valul de emoție produs de natura umană a cazului Bodnariu e mult mai înspumat acum și din cauza expunerii sale europene. El vine după alte valuri de emoție publică în care am mai înotat în anii trecuți. Din învolburările unora dintre ele n-am ieșit nici măcar acum. Cîți dintre noi nu se tînguiesc și nu se dau de ceasul morții că „lumea ne confundă cu țiganii și crede că toți sîntem la fel“?! Orice semn, cît de mic, o clipire care ne-ar face să credem că nu sîntem respectați ca națiune, la justa noastră valoare, ne pune pe jar. Dăm într-o streche cu accente pitorești, dar cu urmări profund depresive. Iar acum, cazul Bodnariu ne scutură din balamale pentru că e de o cu totul altă natură. Una complet nouă, care nu ne mai permite să ne ascundem în spatele romilor sau al tuturor „ălora care nu ne reprezintă“.
Familia românească nu e la fel peste tot. Nici la fel de transparentă, nici la fel de creatoare de povești frumoase despre ea însăși. Ca repere ale expresiei literare a acestor diferențe – oricît de puțin operante ar fi reperele astea – e suficient să-ți amintești cum arată familia în scrierile lui Creangă, față de cele ale lui Slavici sau Rebreanu, ori față de universurile familiilor din scrierile lui Duiliu Zamfirescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda, sau G. Călinescu. Familiile de la noi, felurile de funcționare și perspectivele din care ele însele se văd sînt destul de diferite, nu doar în ceea ce privește venitul, poziția socială sau nivelul cultural. Însă, ca orice familie de pe lumea asta, și cea de la noi – oricît ar fi de diferită, în funcție de cultura zonei geografice în care se găsește – păstrează un anumit nivel de tăcere asupra a ceea ce se întîmplă în profunzimile sale. Iar aici nu e vorba despre bătaia aplicată copiilor sau soției/soțului. Pentru că, instituțional – cultural, la noi –, bătaia încă face parte din fibra alcătuirii noastre. Oricît am da-o cotită, oricît am argumenta, în așa fel încît să ne scoatem, la noi bătaia încă e o instituție. Iar aici nu e vorba despre nici o formă de „excepționalism românesc“, așa cum inspirat îl definește și îl plasează în context domnul Vintilă Mihăilescu, în paginile revistei de săptămîna trecută. E vorba despre supraviețuirea unui întreg set de ziceri, pilde, învățături care valorifică bătaia ca pe un factor profund „formator“ și generator de viață „sănătoasă“. O adevărată cultură a bătăii, care supraviețuiește cu tot arsenalul de susținere tradițională a perspectivei sale etice și morale asupra vieții.
Odată ce sesizezi acest tip de decalaj – fie el și doar formal, pentru că bătaia nu a dispărut peste tot și nu supraviețuiește doar în România – față de alte spații culturale la care ne uităm cu jind, ești imediat deferit tribunalului moral al patriotismului, pentru că uneltești la adresa „tradiției care ne-a ținut împreună, pe aceste meleaguri, de secole încoace“. Tocmai acest tribunal e un pic orbit acum de lumina reflectoarelor unei scene pe care nu se aștepta deloc să ajungă. Familia românească, așa cum o face orice familie de pe lumea asta, traversează un proces de schimbare, pentru că însăși ființa umană traversează o etapă similară. Condamnarea fermă a bătăii nu e o amenințare la adresa ordinii tradiționale, a felului „sănătos“ de a fi al unora, al temeiului unei colectivități, ci condamnarea unui fel primitiv și maladiv de a vedea lumea. Așa cum nici discuția contemporană despre ce înseamnă o familie nu e o bombă nucleară ascunsă de niște inamici perfizi în coșul cu rufe al ordinii noastre tradiționale.
Dar șirul de mărturisiri ale celor care au reacționat la cazul Bodnariu, povestind abuzurile la care au fost supuși în familie, e cea mai spectaculoasă și masivă reacție psihologică din spațiul public românesc al ultimilor ani. Se rupe, fie și măcar un pic, crusta groasă a unui anumit tip de tăcere care acoperă spații vaste. Dedesubt, se mai găsesc încă multe lucruri care nu au văzut niciodată lumina.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
