Pămînt, Soare, Pluto
„Centrare“ e un termen fotbalistic. Atunci cînd îl rostește crainicul (nu mă duc la meciuri, deh!), știi că pe stadion lumea e deja în picioare, cu ochii ațintiți pe poartă. Urmează ori gol, cu zvîcnirea brațelor în sus odată cu suflul de aer care năvălește din plămîni, ori ratare, cu revenirea flască în scaun. Tertium non datur.
Despre centrare mai vorbeam pătimaș în adolescență, atunci cînd meșteream la spițele bicicletei. Dup-aia n-am mai apucat să-mi iau și carnet auto, așa că preocuparea dacă o roată e bine centrată sau nu mi-a zburat din minte.
În vremea din urmă, termenul și-a extins aria de utilizare de la fotbal și ciclism la educație. Se folosește de regulă atributiv, pe lîngă un substantiv mai degrabă abstract, de genul „educație“ sau „învățămînt“.
Sintagma „învățămînt centrat“ sugerează ideea că sistemul educațional, cu toate articulațiile lui, este, asemeni sistemului solar, un întreg coerent, ale cărui piese componente nu se mișcă alandala, fiecare în legea ei, ci se supun unei ordini interioare dictate „de la centru“. Istoria pedagogiei poate fi astfel povestită ca bătălia epică dintre două modele concurente, aidoma înfruntării dintre teoria geocentrică și cea heliocentrică în astronomie, cu eroii săi binecunoscuți, de la Ptolemeu la Copernic, Giordano Bruno, Tycho Brahe, Galileo Galilei pînă la Isaac Newton.
Spre deosebire de astronomie, unde lupta s-a purtat pentru înțelegerea corectă a cum este sistemul solar, în pedagogie miza a fost și este descrierea adecvată a cum ar trebui să fie sistemul educațional. Ca atare, nu am avut de-a face cu înfruntarea unor instrumente tradiționale ale cunoașterii – intuiția, investiția valorică – cu altele mai reci și mai viguroase în explicarea structurii lumii, precum formulele matematice. În pedagogie, intuiția și investiția valorică au rămas să se lupte cu ele însele, în încleștarea dorințelor noastre nu numai de a ști, ci și de a face mai bine.
Intuiția spune că în centrul educației ar trebui să se afle nomothet-ul, dătătorul ei de lege, cel care, populînd planeta unei ocupații stabile, îi dă acesteia valoarea pe care o merită: Profesorul. Dar nici intuiția, nici valorile nu sînt imuabile. În sistemul educațional orbitează un corp ceresc cu o masă mult mai mare: Studentul, în sens generic, de „cel care învață“, din primară pînă la doctorat. În plus, Studentul face să fie eclipsată strălucirea tuturor celorlalte planete din sistem. În el trecutul abia dacă aruncă două-trei umbre firave, prezentul fierbe și viitorul scînteiază.
Preocuparea fără precedent pentru masificarea educației, dimpreună cu deplasarea existenței umane tot mai mult dinspre trecut spre viitor au pecetluit victoria „învățămîntului centrat pe Student“ asupra celui „centrat pe Profesor“.
Îmi amintesc de o ședință a Senatului UB în care a fost adoptată, cu o caldă unanimitate, o „profesiune de credință“ a instituției, care statuta, între altele, intenția acesteia de a adopta un model educațional „centrat pe student“.
Au urmat apoi și urmările. De pildă, evaluarea tuturor cursurilor de către beneficiari, consultarea studenților în chestiunile curriculare, reprezentarea acestora în forurile decizionale ale universității ș.a.m.d. Unanimitatea se topea văzînd cu ochii. Unii profesori clamau, de pildă, că studenții ar fi incapabili să judece calitatea unui curs – că, dac-ar fi apți pentru așa ceva, n-ar mai avea de ce să învețe. Alții susțineau sus și tare că studenții vor da note mari profesorilor care sînt la rîndul lor generoși cu notele. Se spunea, de asemenea, că studenții vor vrea scoaterea din curriculum a materiilor „grele“ și înlocuirea lor cu altele mai „aplicate“, i.e. mai ușoare, eventual mai amuzante. A apărut rapid și ideea că poziția lor în forurile de decizie va fi precumpănitor populistă, orientată către benficii imediate, cum își dorește orice ins aflat în trecere printr-o gară – un ceai cald, dacă e frig, o bere rece dacă e caniculă – respectiv, printr-o universitate. Am auzit chiar, din partea organizațiilor studențești radicalizate, sloganul „Universitatea e a studenților“. Într-o atare accepție, cadrelor didactice le rămîne, în cel mai bun caz, poziția de „națiune tolerată“, un fel de rău necesar, iar planeta lor e expulzată în marginile înghețate ale galaxiei.
S-a mai adăugat la aceste temeri, colac peste pupăză, și sentimentul din ce în ce mai acut al lui „tot mai“. Iar acest „tot mai“ nu e de bine: studenții sînt tot mai ignoranți, dezinteresați, leneși, ipocriți ș.a.m.d. Sîntem pentru investiția în viitor, că asta e chiar esența meseriei pentru care am optat, dar viitorul pe care sîntem chemați să-l facem nu „sună bine“ deloc și nici nu arată „bright“. Sau, în termeni încă și mai sumbri: „Eu nu vreau să apuc să trăiesc în viitorul lor!“
Poate că ceva a fost în neregulă în însăși perspectiva adoptată, de înfruntare între principalii competitori la poziția de „centru“. Poate că sistemul educațional nu seamănă cîtuși de puțin cu cel solar și pedagogia nu are nici în clin, nici în mînecă cu astronomia. De o vreme încoace, se vorbește tot mai mult de o nouă paradigmă, centrată pe rezultatele învățării. Sincer să fiu, nu m am lămurit cam ce ar vrea să însemne. O soluție de provizorat prin care, pentru a domoli zarva dintre Pămînt și Soare, i se delegă centralitatea lui Pluto? Rămîne de văzut.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
