De unde vine pericolul
● De cîte ori intru într-un supermarket mă gîndesc că ar trebui să le spună cineva celor de acolo că ar fi cazul să mai cureţe din cînd în cînd coşurile acelea roşii – sau albastre, sau verzi – în care se pun cumpărăturile. Cred că toată lumea a observat că prin ele găseşti mereu frunze de salată sau de pătrunjel ofilite, etichete şi bonuri vechi de nu se mai ştie cînd ori pungi de plastic zăcînd pe fundul şi prin colţurile lor înnegrite (odată, mai ştiţi, era mare bătaie pentru pungile de plastic de un leu). Parcă prin magazinele alimentare din alte ţări n-am remarcat ceva similar.
● Am intrat într-un magazin care avea doar cîteva rafturi cu pantofi. Mi-a luat cîteva clipe să-i trec pe toţi în revistă. Şi cum nu era nimic care să mă atragă, am dat să ies. Vînzătoarea mi-a tăiat însă calea, plină de amabilitate: „Pot să vă ajut cu ceva?“ „Păi, nu văd să aveţi pantofi aşa cum vreau eu.“ „Dar de care căutaţi? Poate vă ajut.“ „Adică mai aveţi şi alţii decît cei expuşi pe rafturi?“ – am întrebat eu, cu o oarecare logică. „Nu, dar dacă îmi descrieţi ce fel de pantofi vreţi, poate vă ajut.“ O clipă mi-am amintit de poveştile cu Zîna Zînelor, care te poate ajuta în situaţii imposibile. Uşor amuzat, i-am replicat că n-are nici un rost, din moment ce văzusem întreaga ofertă a magazinului şi nu-mi plăcuse nimic, şi că, la urma urmelor, nici nu e chiar aşa de uşor să descrii în cuvinte pantofii pe care-i cauţi. „Dacă totuşi faceţi un efort să-mi spuneţi ce căutaţi, v-aş putea ajuta“ – a insistat ea. Intrigat, am privit-o mai atent. Nu, nici vorbă de Zîna Zînelor. Era toanta toantelor.
● În faţa mea, pe stradă, era un tip cu nişte ghete murdare, muncitoreşti, în picioare, pantaloni de trening şi un hanorac gri a cărui glugă îi era trasă pe cap. Vorbea la mobil: „Alo, domnul Mierlică Marin? Vă salut! Ambasada Chinei vă deranjază, domnu’ Mierlică. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce se mai aude cu salariile acelea? Ei, nu zău! Să fiu al dracu’! Păi, şi ce facem, domnu’ Mierlică? Aşa… da, da, înţeleg, dar ştiţi, noi am executat… Da, da, înţeleg. Atunci nu vă mai reţin acum, domnu’ Mierlică, înţeleg. Vă caut eu altă dată. Vă salut cu respect, domnu’ Mierlică“. L-am depăşit pe „diplomatul chinez“ în timp ce-şi băga la loc telefonul în largul buzunar al hanoracului.
● Am revăzut recent, pe HBO, Greu de ucis 4. Cu Bruce Willis, cel pe care parcă, totuşi, la un moment dat, l-a ucis Marcel Iureş. Într-un alt film, ce-i drept. Dar nu asta e important. Cert e că în filmul ăsta, pe care poate-l ştiţi, nişte indivizi răi pun la cale un adevărat război electronic împotriva Statelor Unite, grozăvia culminantă fiind întreruperea curentului electric în jumătate din ţară. Bineînţeles că Bruce Willis e cel care salvează America de la aşa o teribilă catastrofă. Ei bine, n-am putut să nu-mi amintesc cum regimul Ceauşescu ne lăsa fără curent electric frecvent, cînd ne era lumea mai dragă (deşi lumea aia nu ne era deloc dragă). Partea bună e că eventualii terorişti n-ar fi putut să şantajeze Guvernul României de atunci cu întreruperea curentului în ţară. Partea proastă e că teroriştii erau chiar la putere.
● Pe strada Ion Ghica din Bucureşti, foarte multă vreme am tot văzut, pe trotuarul din dreptul impozantului sediu al fostei Biblioteci Centrale de Stat (care acum aparţine Camerei de Comerţ), nişte sfori întinse între stîlpii felinarelor, sfori de care erau agăţate coli de hîrtie, pe care scria: Atenţie! Cade tencuiala! De cîte ori treceam pe acolo mă întrebam cît o să mai ţină situaţia asta. Cînd, adică, responsabilii din acea instituţie se vor învrednici să cheme nişte zidari să repare ce o fi de reparat, ca să nu mai pună lumea în pericol deşi, cel puţin la prima vedere, tencuiala de pe ziduri nu părea să aibă vreo problemă. Atenţionarea era cît se poate de enervantă şi pentru că te punea într-o dilemă: să rişti să mergi pe trotuar, trecînd pe sub acele sfori, şi să ţi cadă ceva în cap, sau să cobori pe carosabil şi să te expui primejdiei de a fi călcat de o maşină? Cînd au venit zăpada şi îngheţul, textul afişelor improvizate s a schimbat brusc: Atenţie! Cad ţurţuri! Ei bine, în acel moment m-am lămurit. E un loc în care, fie vară, fie iarnă, pericolul vine de sus.
● Şi pe Căderea Bastiliei, iarna, cad ţurţuri de pe acoperişul ASE-ului, motiv pentru care trecerea pe acel trotuar e restricţionată. Noroc că nu cade şi bila de piatră de pe acoperiş, cea cu legenda pe care nu cred că există bucureştean să n-o ştie. Oricum, trotuarele de pe strada amintită sînt în mare parte de formă, mai ales iarna. Imposibilitatea de a folosi trotuarele a devenit un adevărat fenomen în Bucureşti. Pe multe străzi pietonii merg în zigzag pe trotuare, printre maşinile parcate sau ocolind gropi şi şantiere, dacă nu cumva se hotărăsc să umble de-a dreptul pe carosabil, de-a valma cu maşinile şi cu bicicliştii. Oraşul devine tot mai dezordonat şi mai pitoresc. Să le urăm La mulţi ani! primarilor care s-au succedat în ultima vreme. Să-i petreacă în locul unde nu-s trotuare, ci doar curţi interioare.
