Etic şi juridic

Publicat în Dilema Veche nr. 629 din 10-16 martie 2016
Un decalog sau mai multe? (VIII) jpeg

„Te spun la Guvern“ (sau la minister, la Parlament, la Președinție…) auzeai frecvent în vremurile aurorale ale de­mo­cra­ției românești postdecembriste. De regulă, ți se mai flutura și cîte un nume sau o carte de vizită a vreunui potentat al timpului. În cîțiva ani, pe la sfîrșit de mileniu, „Te dau la presă“ cîștigase în­tîietatea, pentru a pierde, treptat, locul I cu coroniță în favorarea lui „Te bag în justiție“.

E un semn, probabil, că societatea se maturizează, devenind tot mai conștientă de drepturile ce revin fiecăruia și de căile de a le folosi. De la vlădică la opincă, (amenințarea cu) plîngerea penală a devenit monedă curentă în rezolvarea interacțiunilor noastre sociale și instituționale. Mediul universitar n-a fost nici el scutit de proliferarea invocării sau a accesării mecanismelor justițiare, fie că e vorba despre un î­nalt demnitar zgîndărit de modul în care i-a fost catalogată prestația academică, de vreun coleg nemulțumit că a pierdut un concurs didactic, de vreun student care a luat o notă pe care o consideră injustă sau care și-a simțit frînat zelul activist de către obtuzitatea instituției.

Sînt, toți aceștia, în dreptul lor. Odată intrată chestiunea pe terenul juridic, nu înseamnă că inculpatul e și vinovat. Echitabilă, procedura legală invocă prezumția de nevinovăție. Iar opinia publică, prezumția lui „nu iese fum fără foc“. Și atunci, de ce să nu încerci? E suficient să ai vreun prieten avocat – cine nu are? – care să-ți pretindă un onorariu modest. Nu știu cîte din spețele astea se răsuflă pe drum, cîte se pierd și cîte se cîștigă în final. Ar fi interesant de aflat.

Din punctul meu de vedere, să (a­meninți că) acționezi în justiție un profesor, un coleg, instituția în care înveți sau în care lucrezi ar trebui să fie o decizie-limită (ca și, să zicem, pentru nenumăratele litigii care apar între colocatari, între vecini). Cînd mă uit însă la o sumedenie de situații concrete, în care apelul la lege seamănă cu jucatul la Loto, îmi dau seama că sînt mulți cei care gîndesc alt­fel. După mine, dacă ai ales calea tribunalului, ar trebui să știi că, în cazul unui eșec, ești dator cel puțin cu niște scuze publice, dacă nu cu retragerea discretă din instituția pe care ai atacat-o, direct sau indirect. Alții se scandalizează față de o atare mentalitate: „Cum adică? Era dreptul meu să încerc!“ Și mai există și nenumărate căi de a justifica un eșec în instanță: judecătorul nu a fost atent/competent/corect, avocatul meu m-a neglijat/trădat, legea e strîmbă ș.a.m.d.

În fond, exceptînd situațiile în care se recurge la justiție din rațiuni „strategice“ – intimidare, tracasare, subminarea prestigiului sau a autorității etc. – sau din pură umoralitate – „I-o fac eu!“ –, punctul de plecare al incursiunilor în lumea legilor este, de regulă, sentimentul cuiva că a fost nedreptățit. Iar dacă alții sînt de altă părere, e treaba lor.

Psihologic, e oarecum firesc ca, într-un conflict de opinii, să crezi că dreptatea e de partea ta, nu a celor care susțin contrariul. Să fie însă menirea justiției aceea de a soluționa conflicte de opinie? Am ajuns să transferăm rostul dezbaterilor argumentate prin care se rezolvă, în chip firesc, astfel de litigii, către roba judecătorească.

Îmi amintesc de comentariul de un strivitor bun-simț al revistei Nature la situația creată după ce declanșase scandalul legat de teza de doctorat a lui Victor Ponta. În România se pornise sarabanda comisiilor și consiliilor care au pre­luat cazul. Și faptul că expertize diferite au dus la concluzii diferite a mutat – cum alt­fel? – dilema în cîmpul legislației, unde a rămas pînă în ziua de azi. Nu știm, scriau cei de la Nature, cum se poate rezolva divergența concluziilor în raport cu legile din România, dar normal ar fi ca membrii comisiilor care au ajuns la „verdicte“ antagonice să se așeze la aceeași masă și să-și explice argumentele.

De fiecare dată cînd am evocat a­ceas­tă sugestie unor com­pa­tri­oți am fost răsplătit cu un surîs con­des­­cen­dent. Îmi mențin cu încăpățînare naivitatea, reiterînd, pentru mine și pentru alții, aceeași întrebare: de ce bunul-simț a ajuns să treacă drept extravaganță în România?

Împingerea tot mai frecventă către poliție, procuratură și instanțe ju­de­că­torești a litigiilor care apar inevitabil în viața noastră profesională și personală sem­nalează, din punctul meu de vedere, o situație îngrijorătoare, prin amplitu­dinea pe care a căpătat-o, pentru România actuală: confuzia dintre etic și juridic, dintre lege și morală.

Că e vorba despre bunăstare (sau lipsa ei), despre sănătate (sau compromiterea ei), despre educație (sau deturnarea ei), indiferent în ce domeniu al vieții noastre cea de toate zilele, ne înșurubăm în vortexul năzuinței către un judecător suprem care, cu lovitura de ciocan în pupitru, să facă în fine dreptate, odată pentru totdeauna, existenței noastre exasperate.

Or, în modul cel mai clar cu putință, cele două domenii nu sînt de confundat. Relațional, juridicul ar trebui să se legitimeze prin etic, nu invers. Mai simplu spus, acțiunea socială a instanțelor de judecată e percepută ca fiind dreaptă sau nedreaptă în primul rînd în raport de cum e cîntărită dreptatea sau nedreptatea, moralitatea sau imoralitatea legilor pe care acestea sînt obligate să le aplice. Procedural, eticul începe acolo unde se termină terenul de exercițiu al juridicului, acolo unde simțul nostru moral e chemat prin „cerul înstelat de deasupra noastră“, nu printr-o citație.

În curînd, zona de deliberare etică rămasă disponibilă se va restrînge, probabil, la acordarea locului în tramvai persoanelor în vîrstă. Dacă nu cumva pînă și umilele, nescrisele coduri de comportament vor fi înecate de frenezia legiferantă. Pentru cum te porți, ce spui și ce nu spui, ce gîndești și ce nu gîndești, ce admiri și ce detești, ce îți place și ce îți repugnă, ce-ți dorești și de ce ți-e teamă – pentru toate există un judecător. Și ăla nu mai e de mult Dumnezeu, iar simplii muritori pare că nu se mai pricep la așa ceva.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

O mare invenție – contractul social jpeg
Dincolo de costul și eficiența sancțiunilor internaționale
Sancțiunile împotriva Rusiei nu au fost suficiente pentru a o descuraja.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Țară mică fără viitor
Serbia reușește permanent să provoace dureri de cap Vestului.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A mînca sănătos
Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Hai, că ne-ați speriat, bată-vă să vă bată....
Ne-au fost suprimate drepturile? Sigur! Excesiv? Nu mă îndoiesc.
AFumurescu prel jpg
Anti-apocalipsa melcilor
Pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii.
1024px Piaggio, Vespa con accessori, 1948   san dl SAN IMG 00003403 jpg
Zumzzzet de viespe
Silueta îngustă și elegantă, brațele ghidonului și sunetul pe care îl scotea noul scuter îl asemănau cu o viespe.
Iconofobie jpeg
Echilibristică metafizică
Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi?
„Cu bule“ jpeg
Longevivi
Adjectivul „longeviv” este folosit tot mai des cu un sens extins, pentru a caracteriza nu numai durata lungă a unei vieți umane, ci și pe aceea a unei activități oarecare îndeplinite de o persoană.
HCorches prel jpg
Cum să nu mori de ciudă, cînd ai atins culmile succesului
Cred că în școli instituția psihologului școlar ar trebui să capete o mult mai mare vizibilitate și importanță.
Un sport la Răsărit jpeg
Mai există ceva de strigat pe stadioanele de fotbal?
Există o teorie imbecilă conform căreia la stadion poţi face mai orice, „nu sîntem la teatru“, e bine să existe un loc unde să se descarce flăcăii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Turismul ne e străin
Morișca merge oricum și mereu apar alți clienți fraieri.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce lipsește pe piața politică
Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale.
Viktor Orbán (9298443437) jpg
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Orbán și românii
Indiferent însă de ceea ce îl mînă în luptă pe dl Orbán, nota sa de plată e mult întîrziată.
Frica lui Putin jpeg
Cenaclul „Flacăra” 2.0
Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
O spectaculoasă prăbușire mută – o întîmplare din deceniul Iohannis
Cu adevărat uimitoare sînt căderile care nu produc niciun zgomot.
Phone Booth with Tower Bridge (36387425206) jpg
Cabina de telefon
În Marea Britanie, tradiționalele cabine roșii de telefon au devenit mici galerii de artă.
Iconofobie jpeg
Detalii complicate
Putem sesiza incongruențe multiple între omul creator și – jucîndu-ne puțin cu noțiunile – creatorul trăitor.
„Cu bule“ jpeg
Teoria chibritului
„A face teoria chibritului” e una dintre expresiile colocviale și umoristice cunoscute de toată lumea, dar pe care dicționarele noastre nu le-au înregistrat.
HCorches prel jpg
Atunci ne vom transforma într-un algoritm matematic
Nu matematica, nu fizica, nu chimia sînt cele care dau unei națiuni identitate. Ci limba, literatura, istoria, artele.
p 7 WC jpg
Crizele de astăzi sînt altfel
Crizele nu mai sînt evenimente rare și izolate, care afectează un grup restrîns de persoane.
Un sport la Răsărit jpeg
Carevasăzică, Viktor Orbán ține cu Csikszereda?
Tipul e un fabulos afacerist care foloseşte orice mijloc, orice tertip pentru a-şi mări capitalul, financiar sau electoral.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Pensionarii de la terasă
Îmi vin în minte pensionarii străini, turiști prin România anilor ’70-’80, care ne uimeau prin mobilitatea, veselia și seninătatea lor.
O mare invenție – contractul social jpeg
Jus cogens
Cine are cîștig de cauză într-un conflict? Cel care e mai puternic sau cel care are dreptate?

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.