Etic şi juridic

„Te spun la Guvern“ (sau la minister, la Parlament, la Președinție…) auzeai frecvent în vremurile aurorale ale de­mo­cra­ției românești postdecembriste. De regulă, ți se mai flutura și cîte un nume sau o carte de vizită a vreunui potentat al timpului. În cîțiva ani, pe la sfîrșit de mileniu, „Te dau la presă“ cîștigase în­tîietatea, pentru a pierde, treptat, locul I cu coroniță în favorarea lui „Te bag în justiție“.

E un semn, probabil, că societatea se maturizează, devenind tot mai conștientă de drepturile ce revin fiecăruia și de căile de a le folosi. De la vlădică la opincă, (amenințarea cu) plîngerea penală a devenit monedă curentă în rezolvarea interacțiunilor noastre sociale și instituționale. Mediul universitar n-a fost nici el scutit de proliferarea invocării sau a accesării mecanismelor justițiare, fie că e vorba despre un î­nalt demnitar zgîndărit de modul în care i-a fost catalogată prestația academică, de vreun coleg nemulțumit că a pierdut un concurs didactic, de vreun student care a luat o notă pe care o consideră injustă sau care și-a simțit frînat zelul activist de către obtuzitatea instituției.

Sînt, toți aceștia, în dreptul lor. Odată intrată chestiunea pe terenul juridic, nu înseamnă că inculpatul e și vinovat. Echitabilă, procedura legală invocă prezumția de nevinovăție. Iar opinia publică, prezumția lui „nu iese fum fără foc“. Și atunci, de ce să nu încerci? E suficient să ai vreun prieten avocat – cine nu are? – care să-ți pretindă un onorariu modest. Nu știu cîte din spețele astea se răsuflă pe drum, cîte se pierd și cîte se cîștigă în final. Ar fi interesant de aflat.

Din punctul meu de vedere, să (a­meninți că) acționezi în justiție un profesor, un coleg, instituția în care înveți sau în care lucrezi ar trebui să fie o decizie-limită (ca și, să zicem, pentru nenumăratele litigii care apar între colocatari, între vecini). Cînd mă uit însă la o sumedenie de situații concrete, în care apelul la lege seamănă cu jucatul la Loto, îmi dau seama că sînt mulți cei care gîndesc alt­fel. După mine, dacă ai ales calea tribunalului, ar trebui să știi că, în cazul unui eșec, ești dator cel puțin cu niște scuze publice, dacă nu cu retragerea discretă din instituția pe care ai atacat-o, direct sau indirect. Alții se scandalizează față de o atare mentalitate: „Cum adică? Era dreptul meu să încerc!“ Și mai există și nenumărate căi de a justifica un eșec în instanță: judecătorul nu a fost atent/competent/corect, avocatul meu m-a neglijat/trădat, legea e strîmbă ș.a.m.d.

În fond, exceptînd situațiile în care se recurge la justiție din rațiuni „strategice“ – intimidare, tracasare, subminarea prestigiului sau a autorității etc. – sau din pură umoralitate – „I-o fac eu!“ –, punctul de plecare al incursiunilor în lumea legilor este, de regulă, sentimentul cuiva că a fost nedreptățit. Iar dacă alții sînt de altă părere, e treaba lor.

Psihologic, e oarecum firesc ca, într-un conflict de opinii, să crezi că dreptatea e de partea ta, nu a celor care susțin contrariul. Să fie însă menirea justiției aceea de a soluționa conflicte de opinie? Am ajuns să transferăm rostul dezbaterilor argumentate prin care se rezolvă, în chip firesc, astfel de litigii, către roba judecătorească.

Îmi amintesc de comentariul de un strivitor bun-simț al revistei Nature la situația creată după ce declanșase scandalul legat de teza de doctorat a lui Victor Ponta. În România se pornise sarabanda comisiilor și consiliilor care au pre­luat cazul. Și faptul că expertize diferite au dus la concluzii diferite a mutat – cum alt­fel? – dilema în cîmpul legislației, unde a rămas pînă în ziua de azi. Nu știm, scriau cei de la Nature, cum se poate rezolva divergența concluziilor în raport cu legile din România, dar normal ar fi ca membrii comisiilor care au ajuns la „verdicte“ antagonice să se așeze la aceeași masă și să-și explice argumentele.

De fiecare dată cînd am evocat a­ceas­tă sugestie unor com­pa­tri­oți am fost răsplătit cu un surîs con­des­­cen­dent. Îmi mențin cu încăpățînare naivitatea, reiterînd, pentru mine și pentru alții, aceeași întrebare: de ce bunul-simț a ajuns să treacă drept extravaganță în România?

Împingerea tot mai frecventă către poliție, procuratură și instanțe ju­de­că­torești a litigiilor care apar inevitabil în viața noastră profesională și personală sem­nalează, din punctul meu de vedere, o situație îngrijorătoare, prin amplitu­dinea pe care a căpătat-o, pentru România actuală: confuzia dintre etic și juridic, dintre lege și morală.

Că e vorba despre bunăstare (sau lipsa ei), despre sănătate (sau compromiterea ei), despre educație (sau deturnarea ei), indiferent în ce domeniu al vieții noastre cea de toate zilele, ne înșurubăm în vortexul năzuinței către un judecător suprem care, cu lovitura de ciocan în pupitru, să facă în fine dreptate, odată pentru totdeauna, existenței noastre exasperate.

Or, în modul cel mai clar cu putință, cele două domenii nu sînt de confundat. Relațional, juridicul ar trebui să se legitimeze prin etic, nu invers. Mai simplu spus, acțiunea socială a instanțelor de judecată e percepută ca fiind dreaptă sau nedreaptă în primul rînd în raport de cum e cîntărită dreptatea sau nedreptatea, moralitatea sau imoralitatea legilor pe care acestea sînt obligate să le aplice. Procedural, eticul începe acolo unde se termină terenul de exercițiu al juridicului, acolo unde simțul nostru moral e chemat prin „cerul înstelat de deasupra noastră“, nu printr-o citație.

În curînd, zona de deliberare etică rămasă disponibilă se va restrînge, probabil, la acordarea locului în tramvai persoanelor în vîrstă. Dacă nu cumva pînă și umilele, nescrisele coduri de comportament vor fi înecate de frenezia legiferantă. Pentru cum te porți, ce spui și ce nu spui, ce gîndești și ce nu gîndești, ce admiri și ce detești, ce îți place și ce îți repugnă, ce-ți dorești și de ce ți-e teamă – pentru toate există un judecător. Și ăla nu mai e de mult Dumnezeu, iar simplii muritori pare că nu se mai pricep la așa ceva.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.