Atacul clonelor
E xistă un set întreg de glume și de ziceri despre rămînerea noastră în urmă, care, dacă sînt bine plasate, mai îndulcesc un pic eterna melancolie a întîrzierii. De la bancurile cu sfîrșitul lumii care ne sare rîndul, pentru că sîntem cu un secol în urmă, pînă la toate poantele în care zicem în fel și chip că ne pomenim mereu la spartul tîrgului, circulă prin noi o undă de tristețe, mai mult sau mai puțin resimțită, un soi de resemnare că, orice-am face, ne trezim sosind întotdeauna prea tîrziu acolo unde ne-am fi dorit să ajungem. Lucru care ne face și mai iritați, mai colerici, mai plini de resentiment, ori de cîte ori vreun fapt istoric pare să confirme lucrurile de care ne temeam.
Ca-n povestea cu Europa, unde totul începe să scîrțîie și să se dărîme, taman cînd am ajuns și noi în situația de a ne instala mai comod. Și ca-ntr-un alt banc-parabolă celebru, de dinainte de 1989, în care unora dintr-un tren li se spune că merg spre cea mai bună dintre lumi, spre comunism. La fiecare oprire din lunga călătorie, pasagerii trebuie să se sacrifice și să alimenteze locomotiva cu tot ce putea fi luat din vagoane și pus pe foc. Cînd nu mai e nimic de consumat sau de sacrificat, se pomenesc lihniți, într-un viscol și într-un întuneric cumplite, unde sînt anunțați vesel c-au ajuns la destinație, în cea mai bună dintre lumi. În comunism.
Frustrările din dosul acestor glume amare sînt pe măsura potrivelilor din lumea reală. Și izbucnirile dorințelor de răzbunare aruncă schije în toate direcțiile. Nimic nu rămîne nelovit. Cu atît mai puțin noi înșine. O ură și o sastiseală, cu dimensiuni imposibil de exprimat, cuprind tot locul. Nimeni nu e împăcat cu nimic. Abatem cele mai cumplite blesteme asupra a tot ce mișcă. Și-ntoarcem abuzul îngrozitor la care am fost supuși, în drumul spre cea mai bună dintre lumi, direcționîndu-l spre alții sau automutilîndu-ne.
C înd ne certăm pe seama lumii din care am ieșit – deși unii o țin una și bună că ieșirea asta nu e chiar atît de reală pe cît am crede-o –, ne concentrăm artileria argumentelor mai ales pe lucrurile văzute. Și disputele se pierd în detalii asupra cărora niciodată nu cădem de acord. Anticomuniștii zic una, iar nostalgicii de toate felurile fac orice ca să demonstreze că nu era chiar așa. Lipsa de mîncare, de apă caldă, de încălzire, pauzele de curent electric, cultul delirant al personalității, îndoctrinarea, muncile agricole, frica permanentă, toate astea pot fi transformate în palide închipuiri, cît ai clipi. Se poate argumenta că s-au întîmplat, dar și că unii dintre noi am fost rău intenționați și am vrut să vedem lucrurile așa. Însă rareori vorbim despre ceea ce nu se vedea. Despre casele de copii, de bătrîni, de bolnavi cu afecțiuni psihice, de persoane cu dizabilități, despre locuri de coșmar în care ființa nu însemna absolut nimic. Totul era ascuns. Au dispărut complet locurile astea? Existența lor spune ceva sau nu?
Experimentul Pitești a existat? Dar toate variantele lui, unele cît se poate de delicate, infuzate în felul nostru de a fi? Campania națională de recrutare de informatori ai Securității a existat? Efectele ei mai palpită și acum sau sînt de trecut cu vederea? Sau poate ar fi mai bine să ne amintim doar mîndria cultivată prin epopeea cinematografică națională și prin programul ideologic, micii și berile de la iarbă verde, de 1 Mai, chermezele de 23 August, reuniunile de la școală, și tot ce era frumos, pentru că eram împreună și pentru că eram tineri? Are sens să mai vorbim despre faptul că ni se impunea să fim toți la fel sau intrăm în impas cu argumentele, pentru că, de fapt, unora ne place lucrul ăsta?
Simularea traiului în colectiv a pulverizat orice încredere și orice solidaritate. Ca niște treziți din coșmar, ne mai amintim de lucrurile astea la catastrofe și la momente în care credem că, dacă dăm ceva de la noi, spălăm niște păcate de pe un răboj pe care nu-l privim nici măcar cu coada ochiului. Și nu putem discuta despre nimic, deși vorbim enorm. Clonele pe care le conținem ies atunci la atac și fac exact ce le-a învățat Partidul, prin cele mai gospodărești metode de programare, care bat și acum toată floarea neuroștiințelor de la ora asta. Intră în modul de funcționare „delir“, cu extensii mitomane doldora de „informație verificată“. Și cu variații de discurs, ca să nu fie plictiseală, oscilînd de la jignirea perfect mitocănească la simularea finețurilor academice, de care s-ar putea rîde, dacă rîsul n-ar îngheța în cel mai schimonosit rînjet.
D e orice parte a unei idei ne-am afla, ăilalți sînt „dușmanul“. Mereu, cineva vrea să ne fure bicicleta. Să ne „facă“. Ne plîngem între noi că nu mai înțelegem nimic, pentru ca în secunda următoare, în public, să suferim de povara durerii că înțelegem absolut totul. Deunăzi, la București, în stația de metrou de la Universitate, într-un colț, o femeie cerșea. La cîțiva metri, un grup de tineri de la Salvați Copiii erau într-o campanie ca la carte, de strîngere de fonduri. Cei mai mulți dintre trecători îi dădeau bani femeii care cerșea. Poate că aveau senzația că banii lor ajung unde trebuie. Cine știe?!
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
