Un sport la Răsărit
Ne bucurăm pentru bronzul obţinut de handbaliste. Să ne pară rău după aur?
Nouă, nu ştiu. Lor, cu siguranţă. Din moment ce această echipă s-a definit prin formula strigată: „Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!“, adică într-o opoziţie implicită cu o parte a comunităţii pe care o reprezintă, e evident că pot exista regrete cu adevărat numai în sînul acestui grup. Psihologia aceasta, a reuşitei în ciuda cuiva, rudă cu aceea a căderii împreună, a făcut epocă în sportul nostru. Ce interesant! Oamenii îşi iau spontan cetăţenia micilor lor comunităţi, ca naufragiaţii care trebuie să se lupte împreună cu o mare ostilă pentru a ajunge la un ţărm. Acestea sînt ţărişoarele în care s-a fărîmiţat frumoasa noastră patrie, incapabilă de solidaritate naţională. Handbalistic vorbind, româncele aveau detentă de aur şi de aceea au de ce să fie supărate, sau măcar amare că nu au ajuns la el. E încă o ocazie pierdută. Întrebarea ar fi acum: ce trebuie făcut ca să nu le mai pară rău după următorul aur? Şi aici semnele sînt bune. Această echipă a arătat soliditate mentală, calitate comună, inspiraţie, valoare. Scîrţîie încă la luciditate în momentele dramatice, dar e mai bine ca de obicei. Are un lider inteligent, Cristina Neagu, şi un antrenor care pare că a grefat cumva valorile nordice pe trupul balcanic. Toate aceste filoane trebuie explorate pînă la capăt. România e, istoric, între marile naţiuni ale handbalului de fete, deci aurul, care ne scapă de 53 de ani, e deja o obligaţie. Părerea de rău? E bună doar dacă e topită într-un manual al refuzului de a mai trăi un astfel de sentiment.
