Serbări de altădată

C u mai mulți ani în urmă, înainte de Crăciun, clasa fiului meu (în­tr-a IV-a pe atunci) a organizat un minunat carnaval, în interiorul căruia măştile şi costumele au concurat la standardele cele mai înalte. În special, unul dintre – cum să le zic? – „echipamente“, purtat cu tentă artistică de un băieţel, atrăgea atenţia imediat. Era vorba despre un cocoşat hidos (masca adiacentă îţi dădea, într-adevăr, fiori de gheaţă), jerpelit şi ostracizat, care-şi poartă handicapul pe la periferii, departe de ochii intoleranţi ai oamenilor (repet, arta gestică a micului protagonist se dovedea absolut remarcabilă, reuşind să te transfere în plină commedia dell’arte).  Fără mare efort, îl recunoşteai acolo pe hugoescul Quasimodo, în clipele sale de terifiantă apariţie. Într-un moment de respiro, soţia mea nu s-a putut abţine şi, ducîn­du‑se întins la micul mim, i-a ridicat, curioasă, masca de pe faţă şi l-a întrebat cu simpatie: „Tu cine eşti în definitiv?“ Tînărul a răspuns neezitant şi cu surîs feeric: „Păi, un boschetar sau ceva de genul ăsta!“ „Zău“, a replicat Laura dezamăgită, „şi eu care credeam că eşti Cocoşatul de la Notre Dame“.

A urmat parada costumelor, jurizată de un exigent grup de elevi mai mici, cu toţii pătrunşi de înalta misiune ce li se încredinţase. Lorzii sith şi cavalerii jedi, cu laserele lor multicolore, Harry Pot­ter‑ii, cu baghetele lor fermecate, prinţesele, diafane şi transcendente, regii, Scufiţele (de toate culorile), zmeii şi Feţi-Frumoşii, animalele mitologice, îngerii (negri şi albi deopotrivă), demonii (la rîndu-le, multicolori) ş.a.m.d. au defilat sugestiv înaintea comisiei de evaluare, insistînd pe gesturi şi atitudini relevante, identificatoare. Toţi se opreau ceremonios în faţa mesei şi, pentru evitarea oricărei confuzii, precizau numele personajului întruchipat. A sosit şi timpul lui Quasimodo. Greoi, ghebos, oropsit, trăgîndu-şi un picior (element auxiliar de suferinţă la copleşitoarea cocoaşă!), el s-a apropiat de evaluatori – evaluatori cu ochii dilataţi de surpriză şi, am bănuit, chiar de o uşoară teamă – şi s-a scuturat terifiant în faţa lor, ca după un frison puternic. Şi-a ridicat puţin masca (atît cît să i se vadă gura) şi a rostit cu glas cavernos, venit parcă din povestirile gotice ale lui Poe: „Eu sînt Cocoşatul de la Rotterdam“.

N u a fost un prilej de stupoare generală şi nici măcar de rumoare colectivă. Cu excepţia zîmbetelor îngăduitoare ale părinţilor, se poate spune că episodul a trecut mai degrabă neobservat în zona strictă de manifestare a puştanilor. Băiatul meu, de pildă, habar n-avea cine era Quasimodo, aşa încît nu mă aşteptam ca foarte mulţi dintre colegii săi să-l fi citit atunci, deja, pe Hugo. Ceea ce m-a frapat a fost natura culturală a neînţelegerii şi asupra ei mi s-a părut interesant să meditez. În mod clar, protagonistul scenei a înţeles, pe parcursul scurtului dialog cu soţia mea curioasă, Rotterdam în loc de Notre Dame şi s‑a grăbit să se identifice cu noul nume – bănuit ca infailibil, avînd în vedere că el venea din partea unui adult (cu aer intelectual, dacă-mi e permis să adaug). Omul era, indubitabil, îndreptăţit să facă respectiva confuzie, din cel puţin două motive legate de dinamica noastră mentalistă din ultimele decenii. Fotbalul deţine – să recunoaştem – o pondere uriaşă în materialul existenţial al românului actual (cu atît mai mult cu cît individul în discuţie este tînăr ori foarte tînăr), iar Rotterdam sună infinit mai familiar urechii, din acest unghi, decît obscurul Notre Dame. În plus – nu mai e un secret pentru nimeni! –, în România post-ceauşistă, post-iliesciană, post-constantinesciană şi, de curînd, post-băsesciană, lumea stă, cu mic, cu mare, cu antenele întinse pentru captarea vreunui mesaj de slujbă sezonieră. Categoric, Rotterdam se aude – şi din această perspectivă – mai clar decît dubiosul Notre Dame.

N u vreau să lungesc enorm discuţia. Cred că noi ne adaptam atunci, ca și acum, la ritmurile unui destin postindustrial, în care dețineam/deţinem, bineînţeles, roluri de figuranţi şi mai puţin de protagonişti. Ni se mulează pînă şi auzul pe imensele aşteptări pe care le nutrim vizavi de respectivul destin. Gîndim lumea în termenii năzuinţelor noastre secrete şi aproape deloc în parametrii realităţii ei imediate. Ne-am construit universuri ficţionale intime, de unde nu mai putem să ieşim nici dacă am vrea. Dacă aveţi cumva sentimentul că observaţiile de mai sus – pornite din simpla greşeală de percepţie a unui băiat simpatic, de numai zece ani – sînt exagerate, reflectînd spiritul meu chiţibuşar şi, totodată, hiperbolizant, să ştiţi că vă dau, necondiţionat, dreptate. Mai ales că toată seara l‑am privit, cu apreciere sinceră, pe talentatul Cocoşat de la Rotterdam. Ba, la un moment dat, cînd dansul frenetic l‑a făcut să se retragă, răvăşit şi transpirat, într-un colţ, i‑am turnat chiar un pahar mare de Pepsi. Nu i-am vîndut totuşi – mea culpa – un pont crucial, acela că, de după crengile bradului tradiţional, îl privea, insistent, o neconsolată şi preafrumoasă Esmeraldă. M-am temut că va deveni agitat, îşi va scoate excelenta mască şi, uitîndu-se în toate părţile hămesit, mă va întreba în gura mare: „Marmeladă? Unde, frate?“

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.