Furtul, arestul la domiciliu, eroii şi legendele

F urtul – și tot ce-l înconjoară, de la dimensiunile lingvistice ale conținutului său, pînă la nenumăratele povești care-l fac cel mai evocat subiect din lumea românească de azi – a devenit, pentru noi, un fel de a vedea lumea. De la discuțiile firești, între prieteni și cunoscuți, despre furturi legendare și despre toate soiurile de tipi care le‑au comis, pînă la vărsările cele mai oneste ale amarului că nu se va mai ieși niciodată de sub acest marasm, de la postularea continuă a faptului că furtul face parte din ființa noastră pînă la hiperbolele care însoțesc portretele marilor personaje din acest film gigantic în care jucăm cu toții, furtul e ceva care ne însoțește la tot pasul și face parte din peisajul oricărui român. 

S entimentele, gîndurile, emoțiile, totul se amestecă în cele mai bizare feluri atunci cînd e vorba despre furt și despre chipurile sale. Că e vorba despre plagierea nerușinată a unor autori, ca să-ți umpli cu ceva teza de doctorat, sau că e vorba despre un tun dat cu măiestrie bugetului național, că se discută despre mari „artiști“ care „te fac la buzunare“ sau „operează“ bancomate prin alte țări sau pe-acasă, că ai de-a face cu cele mai ingenioase furturi de case, terenuri, moșteniri, sau că auzi povești despre dealuri și păduri imense care s-au pierdut exact ca și cum n-ar fi fost, toate poveștile astea și nenumărate altele se adună într-un etos național încîlcit, luxuriant, un peisaj mai complicat decît pădurile virgine din Amazonia. E un univers, un ansamblu cuprinzător de repere, o galerie interminabilă de figuri legendare care au dus ideea de furt la dimensiuni pe care mintea umană cu greu le mai poate cuprinde. 

I deea de furt a traversat mari etape de metamorfozare a conținuturilor sale și poate produce, simultan, atît un soi de repulsie electrizantă, care scutură ființa din temelii, dar și un soi de reverie, o cădere într-un abis fabulator care transformă furtul în cea mai ascunsă dintre aspirațiile la marea performanță. Un amestec de folclor și improvizație liberă, de halucinație și putere de ficționalizare droghează de ani buni lumea din acest spațiu. Sigur că se fură și prin alte părți. Sigur că alte furturi, din alte colțuri ale lumii, pot părea de dimensiuni galactice pe lîngă unele dintre găinăriile de la noi. Dar nu aici e locul de oprire a atenției, ci la dimensiunea și complexitatea în care ideea de furt a infestat profund, cultural, lumea românească de azi. 

Înainte de 1989 era evident că, sub toate formele posibile, trăiam bine doar prin reprezentanți. Adică prin activiștii de partid și prin oricine putea să se strecoare într-un fel prin sistem, pentru a o duce mai bine. Prin urmare, deși ideea de furt nu era mai absentă decît acum, ierarhizarea posibilității de a fura – ce-i drept, în ligi diferite – era mult mai limpede. Odată cu pătrunderea narațiunii libertății, cu deschiderea granițelor, cu reașezarea structurilor de putere, într-o anumită măsură s-a liberalizat și piața furtului.

Furtul s-a democratizat. Nu „capitalist“, așa cum ar fi visat unii, ci „original“, așa cum au planificat alții. 

Însă cea mai spectaculoasă dimensiune a furtului e mitologia sa complicată. Și nu e doar atît. Pentru că furtul are estetică și gramatică, teologie și dogmatică, el conține povești ale unor părinți virtuozi, care au dus înțelepciunea și practica acestei discipline fabuloase pe culmi nebănuite ale rafinării. Ei s-au transformat în legende și personaje celebre, în destinatari ai unor forme speciale de respect și de admirație. Generații întregi cresc cu icoanele vii ale acestor eroi în fața ochilor. Aceste icoane se mișcă peste tot. Sînt reperele opulente ale așezărilor mici, ale satelor și comunelor în care continuă sau deschid linii dinastice, și sînt straturile complexe și policrome ale lumilor urbane de la noi, unde planctonul hrănitor al unui fel de a fi e înghițit de valuri întregi de puiet înfometat și hipnotizat, care vine din urmă, din adîncuri. 

Țesutul creat în jurul acestor necuprinse stufărișuri de povești e uluitor. Vorbim despre cifre colosale, furturi de miliarde, și calculăm – în accese de un masochism neverosimil – cam ce s-ar fi putut face cu banii ăia. Plonjăm orbește în neanturi fabulatorii, în care bănetul se transformă în nori stelari prin care navigăm cu viteze superluminice. Auzim, din cînd în cînd, de „Follow the money!“, îndemnul partenerilor noștri occidentali, care încă ne mai învață cum să recuperăm măcar firimiturile marilor ospețe. Și-atunci ne lovesc revoltele interioare de scurtă durată, în care iar ne trec prin fața ochilor, într-o secundă, toate filmele cu ce s‑ar fi putut dezvolta pe-aici, dacă banii ăștia nu s-ar fi furat. Mai bem o vodcă și ne resemnăm, uneori chiar cu un pic de nostalgie și admirație față de unii dintre băieții deștepți care… „asta e, nene, au știut să se orienteze și să nu lase urme, au pus banu’ bine, fac doi ani de bulău, ies miliardari și trăiesc boierește, ei și toți urmașii lor“. Iar pușcăria făcută acasă, pe marginea piscinei, e bomboana sidefie de pe megatortul ăsta baroc.

(continuarea în numărul viitor)

Garantat 100%