Minunatul week-end îngrozitor

Ninsoarea de sîmbătă şi duminică a făcut ca sfîrşitul de săptămînă, ce se anunţa destul de banal, să se transforme într-unul minunat. Am privit cum ningea într-un sat din apropierea Bucureştiului. Pădurea ce se zărea pe fereastră arăta ca-n basme. Căprioare şi fazani veneau din cînd în cînd la marginea ei, iar copacii parcă încremeniseră de teamă să nu li se scuture zăpada de pe crengi. Era o linişte absolută. Stăteam lîngă o masă îmbelşugată, la căldura unui şemineu care aproape că ne hipnotiza cu flăcările lui cînd galbene, cînd albastre, cînd roşii.

Uliţa din centrul satului te ducea cu gîndul la poeziile lui Coşbuc şi Alecsandri. Se întindea şerpuită şi albă între gardurile curţilor, şi ele albe, troienite. Albe erau şi acoperişurile domoale, iar din coşuri se înălţau vălătuci de fum, aproape la fel de albi. Oamenii ieşiseră harnici, de dimineaţă, să-şi cureţe, fiecare, zăpada din faţa porţii. Copiii, adunaţi în cete,  se bucurau zgomotos de zăpadă („Sînt copii. Cu multe sănii / De pe coastă vin ţipînd / Şi se-mping şi sar rîzînd“). Mi-am adus aminte brusc de derdeluşurile copilăriei, de balta îngheţată în care am căzut într-o zi de 1 ianuarie, de obiceiul „spălării“ fetelor drăguţe din clasă cu zăpadă pe faţă, de bătăliile cu bulgări dintre băieţi, de cazematele făcute din zăpadă, de Comandantul Cetăţii de Zăpadă de Arkadi Gaidar, pe care am citit-o, asemeni multora din generaţia mea, într-o iarnă cu multă zăpadă…

La plecare, prietenul meu, care dintr-o întîmplare ghinionistă a ajuns cu maşina într-un şanț pe cînd încerca s-o scoată din locul unde era parcată, a reuşit s-o scoată de acolo graţie unui tractorist binevoitor care tocmai trecea prin zonă cu utilajul său de deszăpezire. Apropo, plugurile acestea şi-au făcut treaba pe cît posibil şi dincolo de cadrul idilic al satului: cînd am ajuns pe DN1, am constatat că zăpada fusese curăţată rapid şi se mergea în condiţii absolut normale.

Tot ce-am povestit pînă acum ar fi o primă variantă. Iat-o şi pe cea de-a doua.

Condiţiile meteorologice extreme, combinate cu indolenţa şi dezorganizarea specific româneşti, mi-au transformat un week-end care se anunţa liniştit într-unul plin de neplăceri. Se pare că n-am fost atît de afectat cum au fost mulţi alţii, care au trebuit să îndure adevărate coşmaruri, aşa cum oricine a putut vedea pe la televiziuni: femei care au născut în condiţii improprii, riscîndu-şi viaţa lor, dar şi pe cea a nou-născuţilor, copii bolnavi salvaţi în ultima clipă de la un posibil sfîrşit tragic doar în urma unei intervenţii cu elicopterul, dar şi reporteri de televiziune rebegiţi, obligaţi să transmită tot felul de ştiri îngrozitoare, înfundaţi, săracii de ei, în zăpadă pînă la glezne.

Sînt martor cum într-un sat aflat chiar lîngă capitala ţării, după o ninsoare ceva mai persistentă, totul s-a transformat într-un adevărat infern alb. Încă de cu seară, cînd abia dacă apucaseră să cadă primii fulgi de zăpadă, curentul electric a început să aibă oscilaţii. Becurile filau în lămpi, televizorul se umplea de dungi, iar motorul frigiderului se poticnea icnind din greu, amintind parcă de foste vremuri grele. A doua zi, duminică, sătenii care s-au încumetat să-şi folosească maşinile au avut surpriza că roţile le alunecau în stînga şi în dreapta, făcînd orice deplasare foarte nesigură, ba chiar periculoasă. Autorităţile locale nu s-au învrednicit nici de această dată să arunce cu substanţe antiderapante, deşi, aşa cum bine ştim, în România, pentru deszăpezire se cheltuiesc din banii contribuabililor sume enorme, mult mai mari chiar şi decît în Canada. În acea dimineaţă am ieşit să cumpăr pîine şi am constatat că satul – deşi apropiat de Capitală, cum spuneam – devenise peste noapte un loc uitat de lume. O senzaţie de ieşire din timp şi spaţiu. Parcă fusese izolat într-o iarnă atomică abătută asupră-i în urma unui mare conflict termonuclear. Pîinea noastră cea de toate zilele nu se găsea nicăieri. N-am găsit la nici unul din magazinele existente în zonă. O senzaţie de lumea a treia. Cîţiva localnici stăteau prin faţa porţilor sprijiniţi în lopeţi, aşteptînd parcă ajutor din partea cine ştie cui. Cînd să plecăm de acolo, grăbindu-ne să ajungem cît mai repede într-o zonă mai civilizată, în timp ce încerca să iasă cu maşina dintre troienele create de un utilaj de deszăpezire care nu-şi făcuse treaba pînă la capăt, prietenul meu s-a trezit că alunecă în şanţul de pe marginea drumului cu tot cu mîndreţea lui de BMW 4x4. Într-o ţară ca asta, de multe ori nici măcar cele mai bune maşini nu pot răzbate. În cele din urmă, după multe manevre, lopeţi şi încercări disperate de tractare, maşina a fost scoasă de un tractor care, din întîmplare, a trecut pe acolo.

Toate informaţiile din ambele variante ale poveştii sînt perfect adevărate. Fiecare o poate alege pe cea care-i place. Dar cine s-a uitat în acele zile la televiziunile de ştiri s-ar putea simţi mai familiarizat cu cea de-a doua.