Pentru un Revelion uşor

Aş spune că, înainte de 1989, Revelionul devenise în România cea mai populară sărbătoare. Ziua Naţională era prea oficială, Ziua Muncii fusese ideologizată complet, Ziua Republicii era legată direct de instalarea comunismului, cît despre Ziua Partidului şi alte asemenea cretinisme nici nu are rost să vorbim. Crăciunul şi Paştele se sărbătoreau în intimitatea familiei, fiind descurajate de regimul ce se declara ateu. Revelionul, în schimb (al cărui nume a început de la un moment dat să se pronunţe pe româneşte, cum se scrie, cu „l“), nu ridica probleme ideologice. Sigur, în mod oficial fusese cumva încurajat discret în defavoarea Crăciunului, dar era sărbătorit în lumea întreagă şi nu se putea susţine că ar fi avut vreo legătură cu regimurile comuniste. Şi de aici, debuşeul maxim. Comunişti sau necomunişti, toţi voiau să petreacă în noaptea dintre ani. Pregătirile erau importante şi constau în primul rînd în aprovizionare. Erau acele nesfîrşite cozi la pîine sau la sifoane. Uneori se puteau „prinde“ banane. Nu erau coapte şi trebuiau ţinute cîteva zile învelite în ziare într-un loc ceva mai cald. În orice caz, alergătura după diverse alimente era cruntă, aşa cum mulţi încă îşi amintesc. Dar toată lumea voia să aibă masa bogată, să uite de  lipsurile din restul anului. Pentru Revelion, oamenii adunau de toate, aşa cum adună cămila în cocoaşă. Fiecare voia să-şi epateze cu ceva eventualii invitaţi sau măcar să-i îmbuibe pur şi simplu, să le arate cît de bine se descurcă el cu aprovizionarea în ciuda vremurilor nefericite.

Cei care aveau de gînd să meargă la restaurant sau prin staţiuni trebuiau să-şi  rezerve mese şi camere din timp, şi asta era o întreagă nebunie. Cine putea, apela la diverse relaţii şi pile. În sfîrşit, după atîtea pregătiri, cheful era pe măsură. În noaptea aia şi în eventualele zile libere care urmau se mînca şi se bea pe rupte. Chiar şi televiziunea publică şi unică se străduia să compună un program mai acătării, care ţinea toată noaptea, după ce în tot restul anului (în anii ’80), programul era de doar două ore pe zi şi dedicat aproape exclusiv lui Ceauşescu. Individul apărea şi de Revelion, pe la miezul nopţii, cînd  vorbea despre „realizărili“ socialismului, dar nu-l băga nimeni în seamă. La ora aia, lumea era ocupată cu şampania (de fapt, vinul spumos) şi cu artificiile, evident, mult mai sărace decît în anii de după 1989. La televizor, oamenii aşteptau scenetele cu Toma Caragiu, poveştile lui Nea Mărin şi programele muzicale şi de divertisment pregătite special. Pe atunci nu prea era de conceput Revelionul fără televizor. Era noaptea în care ecranul se umplea de emisiuni şi frigiderul de mîncare.

După 1989, Revelionul a continuat să fie o sărbătoare a meselor extra-îmbelşugate, dar parcă, odată cu sporirea bunăstării generale, importanţa a început să-i scadă. Cel puţin, partea cu mîncarea. Ideea marcării simbolice a trecerii într-un nou an va rămîne cu siguranţă, dar probabil că vor scădea disperarea aprovizionării şi apetitul nocturn. De remarcat totuşi că traumatismul lipsurilor din comunism încă se simte la nivel social după mai bine de un sfert de secol. Cum petrec occidentalii?

Unul din Revelioanele pe care le‑am prins în străinătate, într-o vacanţă de schi, a fost o adevărată lecţie. Gazda pensiunii austriece unde eram cazaţi mai mulţi români ne-a explicat, pe 31 decembrie după-amiază, că în acea zi cina festivă, care era trecută şi în factură, urma a se prelungi cu o jumătate de oră faţă de programul obişnuit. În loc de ora opt, sala de mese se închidea la opt şi jumătate. Întîi am crezut că nu înţelegem bine. Apoi am întrebat dacă putem să ne aducem mîncarea noastră, să cumpărăm de la magazin, adică, şi să petrecem totuşi Revelionul în sala de mese. Nici vorbă, ne-a spus gazda, pe un ton german irefutabil. Mesajul era că, dacă vrem să petrecem, n-avem decît să ne ducem undeva prin staţiune. Am intrat în panică, fiindcă nu aveam nimic aranjat. Ne-am dus la o căbănuţă unde mai mîncaserăm uneori şi l-am întrebat pe proprietar dacă mai are vreo masă liberă pentru Revelion. S-a uitat la noi nedumerit. Ne-a spus că fără probleme vom găsi o masă liberă pe la 9 sau 10 seara. „Dar vreţi să staţi numai aici pînă după 12?“, a întrebat el. A fost rîndul nostru să fim uimiţi. Aveam să pricepem abia după ce am văzut cum decurgeau lucrurile acolo. În noaptea aceea, lumea, poate ceva mai multă decît de obicei, dar nu excesiv de multă, intra şi ieşea din local venind din alte baruri şi restaurante şi plecînd apoi spre altele. Era un general du-te-vino vesel, pe care noi îl urmăream cramponaţi pe loc de teamă să nu-l pierdem. Mulţi clienţi  jucau cărţi. Unii dansau pe un ring improvizat, chiar şi în clăpari, aşa cum veniseră de la schi. Se bea cafea, ceai, vin, schnapps, dar aproape nimeni nu mînca. La miezul nopţii s-au tras artificii. Pe la ora unu lumea s-a rărit considerabil şi ne-am întors şi noi la pensiune. Muntele era brăzdat de farurile utilajelor care pregăteau pîrtiile de schi pentru a doua zi. Oamenii lucrau chiar şi în noaptea aceea. Turiştii trebuiau să găsească totul perfect în dimineaţa de 1 ianuarie. Nu se miza pe scăderea numărului de schiori pe motiv de mahmureală, crize de bilă sau somn mai lung. Pot spune că, pe cît de uşor şi de relaxat, pe atît de plăcut a fost acel Revelion. Descărcat de împovărătoarele „obligaţii“ de a mînca şi a bea din greu pînă dimineaţa.