Referat doctoral

Colegul anglist dintr-un centru universitar sudic al țării m-a rugat, în vară, să fiu membru în comisia de doctorat a unei doamne pe care – după mărturisirea lui cam timorată – o îndrumase, pe o temă de literatură victoriană (Charles Dickens), nici mai mult, nici mai puțin decît un deceniu și jumătate. Femeia epuizase toate eschivele cu putință: maternități, ani de grație, amînări medicale și sociale, exmatriculări, reînmatriculări, bugete, taxe etc. etc. Cînd nimeni nu se mai aștepta la ceva din partea longevivei studente, iată că ea îl anunță pe coordonator despre terminarea lucrării și intenția „trecerii sale prin Catedră“ (sau, mă rog, „prin comisia de îndrumare“, cum se spune acum). „A trecut“, mi‑a comunicat, cumva nesigur, amicul universitar, „iar acum se pregătește să trimită teza referenților din țară, întrucît susținerea publică bate la ușă: va fi musai pe 30 septembrie (trebuie să încheie în acest an academic; dacă intră în următorul, adică în octombrie, pierde tot, va fi exmatriculată definitiv, fără drept de reînmatriculare, nici măcar cu taxă). Știu că este cam în pripă, dar tu faci față, bătrîne, la lecturi așa-zicînd urgente. Te-aș ruga să nu mă lași, mai ales că predai și Dickens! Înainte de toate însă, crede-mă, nu mai pot s-o suport pe această doamnă, te implor, salvează-mă!“ Distinsesem atîta dramatism în ultima frază a anglistului, încît am rostit imediat da – un da mîțîit și exsanguinat, precum toate da-urile pe care le articulez de vreo zece ani încoace la solicitările și rugămințile venite din infinite direcții –, dar, orice s-ar zice, totuși, un da.

În consecință, pe la sfîrșitul lunii august, doctoranda m-a sunat și m-a pus în „temă“: „Dom’ profesor, trebuie să vă trimit teza pentru referat, însă am o mică problemă. Mai finisez unele chestiuni, nu pot să v-o dau în această formă.“ „Adică“, am întrebat sincer mirat, „ați prezenta­t‑o în comisia de îndrumare neterminată?“ „Ei, nu, cum puteți crede asta?“, se a­pără madama, destul de ofuscată. „Mai lucrez la finisaje, șlefuiesc, cum ar veni. Teza este gata și sînt foarte mîndră de ea, dar am pretenții de perfecționistă, nu­tresc convingerea că aparțin lumii celor care mîngîie verbul, cuvîntul scris, în monumentalitatea lui sacră-originară, pînă îi dau străluciri diamantine.“ Cu pielea de găină în fața stilisticii sensibilicoase a discursului doamnei, am acceptat o amînare, dar am avertizat că îmi trebuie timp pentru lectură și redactarea comentariilor. Am convenit amîndoi că, în maximum două săptămîni, voi avea tomul pe masă. Bazîndu-mă și pe ecoul da-ului meu mîțîit, ce nu trecuse, desigur, neobservat de către colegul sudic, am luat o hotărîre salutară. Îl sun pe îndrumător și, după ce m-am asigurat că toți ceilalți membri din țară ai comisiei vor fi prezenți la susținerea publică, am cerut dispensa prevăzută de regulament (posibilă doar pentru un singur membru extern!) de a nu face deplasarea și de a trimite numai referatul propriu-zis, însoțit, conform legii, de un referat suplimentar, unde mi-aș fi meținut acordul pentru conferirea titlului și aș fi propus un calificativ. „Sînt epuizat, Marinică, nu mai fac față la atîtea călătorii!“, m-am scuzat eu.

Marinică a acceptat dezolat (am trăit sentimentul că îl abandonez în Sahara), însă ce-ar fi putut să facă? Îi ceri unui om să stea în cap pentru tine, n-ai totuși cum să-i propui să mai și danseze simultan! Am răsuflat ușurat așadar, la sfîrșitul convorbirii noastre, deși starea lui de abandon îmi crease mici culpabilități. Le-am depășit iute. „Șlefuirea și mîngîierea verbului“, „monumentalitatea cuvîntului“, „strălucirea diamantină“ & „sacralitatea originară“ reprezintă puțin cam mult chiar și pentru timpanele mele îndelung încercate în bătălii academice. „I’m too old for this shit!“, vorba nu știu cărui personaj dintr-un film american. Săptămînile buclucașe au trecut și mă pomenesc cu un nou telefon de la doctorandă: „Stimate domnule profesor, în numele solidarității intelectuale, care a permis spiritului să triumfe asupra materiei atîtea secole, de‑a lungul aprigei istorii a umanității, vă rog să aveți înțelegere de aristocrat și să mă mai lăsați o săptămînă să șlefuiesc la cuvînt!“. „Doamnă“, am replicat tulburat de-a binelea, „cu șlefuirea asta intrăm în criză de timp, gîndiți-vă și la mine un pic! Trebuie să citesc o lucrare, bănuiesc, masivă, iar apoi să fac o eva­lua­re critică. Nici nu vă spun ce alte treburi mai am în această perioadă!“ „Domnule profesor, dumneavoastră veniți din congregația minților înalte, superioare, ce nu se împiedică de amănuntele spațiului teluric, plin de impurități. Veți reuși să-l redactați: vibrează această credință transcendentă în foru-mi interior! Gîndul dumneavoastră sublim plutește înaripat peste univers…“

„O zi!“, am urlat în telefon. „Poftiți?“, a întrebat nedumerită doamna. „O zi, atît vă mai dau!“ „O zi valorează uneori cît un întreg eon!“, conchise interlocutoarea. „V‑o trimit negreșit!“ Ziua a trecut, la fel și celelalte rămase pînă la susținere. L‑am sunat eu, prin urmare, exasperat, pe Marinică. Nimic! „Abonatul nu poate fi contactat.“ Delabrat, o apelez pe doctorandă. Mi-a răspuns mîrîit. O întreb ce se întîmplă cu doctoratul ei. „Păi, ce să se întîmple?“, zice iritată. „Îndrumătoru’ o face pe nebunu’. S-a internat cică la băieții veseli, iar ăilalți membri și-au băgat picioarele în tot. Ce dacă n-am trimis textul, ce dacă n-am lucrarea scrisă încă? Am vorbit elegant, filozofic, șlefuit chiar, cu voi, băi, universitarilor! Cît era să scrieți niște referate despre Dickens fără să vă cramponați atît de teză! Teza, teza, teza! Mai ales matale, cum spuneți pe la Ieși, pe-acolo, m-ai dezamăgit cumplit, că te dai și mare cunoscător de literatură victoriană, în puii mei!“

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.