Observaţii culinare şi filologice: salata de boeuf

D enumirea banalului fel de mîncare caracteristic meselor de sărbători cuprinde în sine mai multe curiozităţi filologice: e un hibrid româno-francez, netransparent, dar riscînd să intre în contradicţie cu realitatea la o încercare de traducere (căci, aşa cum nu obosesc să repete distribuitorii de reţete, de cele mai multe ori preparatul nici măcar nu conţine boeuf, respectiv carne de vită). Nu e rar ca domeniul culinar să producă tot felul de ciudăţenii, cuvinte şi formule ale căror evoluţii sînt greu de reconstituit, pentru că depind de o istorie cotidiană adesea neconsemnată de naraţiunea majoră, oficială: au fost introduse în circulaţie de moda vremii, de ideile vreunui bucătar celebru, de prezenţa în almanahuri, calendare sau cărţi de bucate.

Locul comun al mitologiei populare (reflectat de frecvenţa afirmaţiilor în internet) este că salata de boeuf ar fi „un fel tradiţional românesc“; afirmaţie contrazisă imediat de precizările despre cvasiidentitatea sa cu salata rusească, a cărei origine pare a fi destul de clară şi bine plasată în timp. Ni se dovedeşte astfel, încă o dată, relativitatea noţiunilor de specificitate şi tradiţie: în măsura în care înseamnă, în familie, „preparat de bunica“, tradiţional poate caracteriza chiar mode nu mai vechi de o jumătate de secol. Articolul consacrat de Wikipedia salatei de boeuf ilustrează chiar acest paradox al unei „tradiţii“ recente şi de împrumut: „este un fel de mîncare tradițional românesc derivat din salata rusească, numită și Olivier. Este un fel de mîncare care acompaniază mesele românilor în ocazii festive“. Dincolo de micile variaţii, se recunoaşte în genere identitatea salatei de boeuf cu preparatul culinar care în alte limbi şi culturi este numit salată Olivier (după numele bucătarului belgian care a inventat-o, pe la 1860, într-un celebru restaurant din Moscova) sau salată rusească: în engleză Olivier salad, în franceză salade russe, în italiană insalata russa etc. Formula salade de boeuf există în franceză, dar felurile de mîncare pe care le desemnează sînt diferite. 

S e pare că în Rusia salata Olivier este extrem de populară şi obligatorie pentru mesele de Revelion; ceea ce face ca nici măcar din acest punct de vedere să nu putem vorbi de un specific culinar românesc. Foarte probabil, felul de mîncare a devenit popular şi la noi, circulînd sub diferite denumiri integral sau pe jumătate în franceză ori traduse; faţă de genericele salată à la russe sau salată rusească, varianta cu carne de vită s-a numit salade de boeuf, denumire nespecifică, dar impusă cu timpul. În sintagma salade de boeuf a fost treptat înlocuit în uzul curent termenul salade, cel mai apropiat de română, printr-un mai vechi împrumut din greacă, deja bine instalat în limbă (salată); pentru boeuf corespondenţa nu mai era atît de simplă (bou nefiind în română denumirea cărnii, ci doar a animalului). Formula hibridă salată de boeuf circula deja în primele decenii ale secolului al XX-lea, fiind folosită chiar metaforic: „ce este Actualitatea?... După mine, un fel de sauce anglais peste o salată de boeuf învechită“ (Furnica, nr. 21, 1914). În celebra carte de bucate a Sandei Marin (Bucureşti, Cartea Românească, 1936), preparatul de bază este denumit salată rusească; există însă şi o reţetă pentru „Vinegretă (Salade de boeuf)“, descrisă ca foarte asemănătoare: „Se face întocmai ca salata rusească. Se adaugă însă carne rasol sau friptă, tăiată în bucăţele mici“. 

D enumirea este cuprinsă în dicţionarele curente (DEX: „salată de boeuf = preparat culinar făcut din legume și carne de vită fierte și murături, toate tăiate mărunt și amestecate cu maioneză“); a fost inclusă şi în ultima ediţie din DOOM, cu indicarea pronunţării. Sunetul vocalic care nu există în sistemul fonologic românesc (apropiat totuşi de diftongul eo, de exemplu în le-o spune) este pronunţat în general corect, uneori cu mici deformări (biof). Lipsa de transparenţă a termenului boeuf pentru necunoscătorii de franceză a fost semnalată cu umor: „Răspîndirea ei naţională a născut, în cărţile de bucate şi pe meniurile cîrciumilor, şi unele ciudăţenii hazoase: «salata de biof cu carne de pui şi parizer», «salata de boeuf cu carne de vit㻓 etc.“ (Radu Anton Roman, Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Paideia, 1998, p. 41). Înlocuirea vitei cu alte tipuri de carne nu e nouă: în Gazeta municipală din 16 noiembrie 1941 erau consemnate necazurile războiului şi încercările de a găsi înlocuitori pentru produsele mai greu accesibile: „Salata de boeuf şi cea à la russe se prepară cu piept de curcan“.

Tot lipsa de transparenţă a denumirii face ca termenul boeuf să fie tratat de unii vorbitori ca un fel de nume propriu, uneori scris cu majusculă (salată de Boeuf) sau chiar plasat în apoziţie, cu omiterea prepoziţiei: salată Boeuf. Nu văd nici un motiv pentru acceptarea acestor inovaţii, care îndepărtează şi mai mult formula de originea şi de istoria sa. Pentru a evita hibridul lexical româno-francez o soluţie ar putea fi recursul la denumirea care corespunde cel mai bine circulaţiei internaţionale a preparatului şi care a fost în uz şi la noi – salată rusească. Tradiţia recentă ne împiedică însă, cel puţin deocamdată, să o facem. E foarte probabil ca nota de eleganţă franceză şi prea puţina apreciere pentru bucătăria vecinilor de la est să fi prevalat, mai ales în perioada comunistă, determinînd preferinţa pentru salata de boeuf.

Limbaj și politică

101 cuvinte argotice