Audienţă

Femeia intră în biroul decanului cu gesturi sigure și se așeză direct, fără să aștepte să fie invitată. Puse pe birou un dosar voluminos, îngălbenit de vreme. Privea fix. Ochii îi străluceau precum două faruri în noapte, lăsate, neglijent, pe „faza lungă“. Decanul se înfioră. Semnele întîlnirii nu erau deloc bune. O secundă îi trecu prin minte chipul nefericit al colegului de la Studiul Materialelor, aruncat deunăzi, de un grup de sindicaliști vehemenți, de la fereastra cabinetului lui. Noroc că scena se derulase la parterul clădirii, iar bietul decan nu se alesese decît cu mușcătura – la urechea stîngă – a unui motan ce‑și făcea veacul pe acolo, plus antibioticele injectabile de rigoare… „Da“, începu el cu voce pierită nedoritul dialog, „spuneți-mi despre ce este vorba!“ „Păi, nu se vede, tovarășu’ decan?“, întrebă vizitatoarea ofuscată. Intimidat, omul începu să răsfoiască misteriosul dosar. Nu îndrăzni să întrebe de ce, în România anului 2015, cineva îl apela cu tovarășu’. Dosarul era dactilografiat și avea ștampile cu „Republica Socialistă România“. „Mă iertați, nu înțeleg care e problema.“ „Tovarășu’ decan“, replică doamna tăios, „afișați programe analitice ale cursurilor facultății cu greșeli de dactilografiere și nici măcar nu observați! Sînt foarte hotărîtă să avertizez – mai sus – organele competente, de partid și de stat, despre acest lucru incalificabil.“ Derutat complet, administratorul academic citi fragmente din tomul aruncat pe masă. Silabisi titluri de cursuri – unele foarte vechi, care nu se mai țineau de mult în facultate – și nume de profesori antici ai instituției. O disciplină se chema, nonșalant, Marxismul – filozofia materialist-dialectică și rolul ei în formarea omului nou. Se uită la semnături și la ani: 1982-1987. Decan fusese atunci Titircă-Inimă-Rea. Mă rog, Marasmescu de Mecanică. Îl prinsese și el, ca student, un an, între ’86 și ’87. „Dragă doamnă“, încercă o explicație binevoitoare, “aveți aici niște programe analitice de la începutul anilor ’80…“ „Bineînțeles“, răspunse femeia, „anii studenției mele la această facultate…“ „Da, mă bucur, înseamnă că am fost aproape colegi“, exersă decanul o diversiune emoțională, “eu am terminat în ’92…“ Eșec total – doamna rămase împietrită, iar ochii îi luceau mai teribil decît la început. „Mulți dintre profesorii menționați aici nici nu mai există, au murit de cel puțin un deceniu. La fel cursurile ținute de ei… Nu știu ce erori ați descoperit în aceste programe analitice (de fapt, observase: litere lipsă în unele locuri, spațiere inadecvată între cuvinte etc., toate subliniate cu roșu ori încercuite cu mov), însă vă asigur că ele nu mai sînt valabile astăzi. Dacă vă interesează noile programe, le găsiți pe si­te‑ul facultății…“

„Auziți, nu mă luați cu d‑as­tea!“, îl întrerupse necruțător reclamanta. „V-am spus că merg mai sus cu sesizarea – la partid, la Comitetul Central și chiar la tovarășu’ secretar general, dacă se va pune problema! Vă pot da o singură șansă: păstrați programele timp de un an, studiați-le și apoi corectați-le! Mă întorc fix peste douăsprezece luni, la aceeași oră, să mi le arătați curate ca lacrima, fără urmă de greșeală! Atenție, totuși! Corectura trebuie să fie făcută pe această versiune – adică pe foile pe care le aveți în față – și să fie complet insesizabilă. În caz contrar, vă acuz și de tentativă de viol.“ Decanul tresări îngrozit, realizînd cît de gravă era situația. Își aminti însă ce îi povestise un amic psihiatru despre diverșii lui pacienți. Toți nebunii au un punct vulnerabil, susținea prietenul. Dacă intri în jocul lor, se potolesc imediat. Îi dăduse exemplul doctorului care îl adoarme pe unul emaciat de convingerea că-i ticăie un ceas în cap. Cînd se trezește, îi arată ditamai orologiul și-i zice că l-a operat, scăpîndu-l de necaz. Psihopatul a plecat fericit. Rapid îi trecu prin minte și cazul celebrului psihoterapeut din urbe, care fusese abordat cîndva, în timpul unei gărzi, în cabinetul propriu, de la etajul cinci, de nebunul Popică – un malac de o sută cincizeci de kile –, cu următoarea solicitare imperioasă: „Dom’ profesor, dumneavoastră sînteți cel mai puternic om pe care-l cunosc, de aceea vreau să vă văd sărind de aici pînă jos.“ „Păi bine, băi Popică, numai atît vrei să vezi la mine?“, îl întrebă psihiatrul liniștit. „Mă dezamăgești. Hai să-ți arăt cum sar eu de jos pînă la etajul cinci!“ În două minute, Popică se zbătea în cămașa de forță. Decanul jucă așadar cartea „psihologică“: „Veniți la anu’ pe vremea asta! Vă promit că veți găsi programele analitice impecabil de corecte!“ Spre surprinderea sa, doamna se ridică zîmbind. „Bine, voi reveni atunci.“ Făcu trei pași spre ieșire, dar se întoarse abrupt. Figura i se schimbase malefic – ochii îi străluceau acum malign. Rosti cu glas lugubru: „De tentativă de viol însă tot vă acuz! Și asta chiar azi!“ Fără o vorbă, decanul se ridică de pe scaun și făcu un salt spectaculos prin geamul deschis al încăperii. Uitase probabil că biroul lui nu se afla la parter, ci tocmai la nivelul al treilea. Doamna își luă iute dosarul de pe masă și se retrase pe coridor. Aici o aștepta un bărbat agitat, căruia „nebuna“ i se adresă conspirativ: „Gata, profesore, s-a rezolvat! La alegerile de luna viitoare, vei fi noul decan!“ „Vai, Gogoșica“, zise individul duios, „ești o minune de actriță! Uite mia de eurași promisă și dispari!“ Amîndoi se topiră pe coridoarele semiobscure. Și decanul se „topise“, în felul lui, pe asfaltul curții interioare. Singurul lucru bun în toată tevatura fu că nu mai simți colții motanului vagabond străpungîndu-i urechea. Și nici de antibioticele injectabile nu mai trebuia să-și facă griji.

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.